Jurnal de tătic. Amintirile frumoase sunt în pauză

Aveam pregătită pentru azi o poveste veselă din ”biografia” mea de tătic, dar sunt zile când nu poți zâmbi.
Asta e una dintre acele zile.
Motivul este, evident, crima de la Bruxelles. Chiar dacă mi-am propus ca amintirile din acest jurnal să fie vesele, să îmi amintesc peste ani cât de frumoasă e aventura de a crește un copil, unele nu-mi ies vesele.
Nici nu au cum, părintele – am mai spus-o și cu alte ocazii, Colectiv, e.coli – este dependent emoțional de realitatea de dincolo de camera copiilor.
Mintea noastră – dusă, imediat după ce devenim părinți, pe tărâmul ”drobului de sare” – vede primejdii chiar și unde nu sunt, ce să mai vorbim de locurile unde primejdia chiar există.

Fetele nu au simțit nimic din îngrijorarea mea. La 7 și 3 ani sunt prea mici ca să nu confunde lumea cu decorul din Albă ca Zăpada. Și bine că e așa. Avem noi destui neuroni de ars, le va veni și lor rândul, pentru că sunt convins nu am reușit să le lăsăm o lume mai bună decât cea pe care am primit-o de la părinții noștri.
Așa că, pentru amintirile care te fac peste ani să zâmbești amar și să spui ”Doamne, cum au trecut anii!” ne revedem vineri.