Jurnal de tătic. Blues-ul mucilor de toamnă

Atâta ne-a dus capul, atâta am făcut! Ultimele zile de vară, fetele au țopăit pe afară, au transpirat și… trosc!

jurnal 35

În peșteră era frig, ele au alergat în continuare. ”Uite, tati, aici s-au ascuns bandiții!” ”Uite ursul!” ”Bau-bau!”
Într-un final…
Stăteam pe balcon și schimbam impresii cu Ursa Mare despre cum se fumează pipa, când pe o distanță de mii de ani lumină nu are cine să te deranjeze. Atunci a apărut Silvana. A împins ușa în urma ei și a rămas cu spatele lipit de ea. Mă privea serioasă, buzele îi tremurau a plâns.
Primul meu gând a fost: ”Mi-a citit mesajele!”
De fapt era mult mai grav:
-A răcit! Are muci!
Știți ce declanșează vorbele astea într-o familie cu copii mici? E o bombă în toată regula. Cuvântul ”muci” e ca un strigăt de luptă! Părintele care-l aude se prăbușește sub povara lui. Inima-i devine cât un purice, mâinile i se răcesc. El murmură:
-Și febră?
Așteaptă răspunsul, strângând pumnii..
-Nu…
Pumnul se destinde.
-Nu. Nu încă…
Pumnul se strânge din nou. Apoi se apucă de treabă.
-Adu batista bebelușului!
-Vii cu picăturile alea odată?
-Copilul nu poate să respire și tu ai dispărut!
Paradoxal, copilul își recapătă respirația doar cât să urle ca din gură de șarpe.
-Du-te la farmacie! Ia aia, aia și aialaltă. Ba nu, mai întreabă și tu ce se ia.
Din când în când, agitația se oprește brusc și unul dintre părinți întreabă Pronia:
-O fi grav?
Copilul zace pe canapea, cu nașul roșu, cu picături mentolate șiroindu-i spre bărbie. Are putere, însă, să refuze a treia cană de suc de lămâie.
-Nu vreau…
În fine, nu mai contează cum a zis, e de ajuns să vă spun că, din cauza nervilor, cei doi Ă sună unul ca un A iar celălalt ca un U.
După un timp, copilul și părinții zac lați. Toți răsuflă greu, deși doar unul are nasul încă înfundat.
Atunci Proniei i se face milă și apare ideea:
-O sun pe doctoriță?
Celălalt, doborât de câte giumbușlucuri a făcut cât batista bebelușului bâzâise, dă din cap a aprobare.
Mama iese din cameră cu telefonul, ca și cum urma să afle lucruri prea cumplite, pe care șocată avea să le repete și nu putea face asta față de copil. Tatăl rămâne, ținând plodul de mână și urmărește ca pe tabela de marcaj de pe stadion ușa pe care a ieșit mama.
Într-un târziu, ea revine în cameră. E neagră la față. Lasă telefonul jos și nu răspunde de prima oară când e întrebată:
-Ce-a zis?

Nu are nici o reacție. Nici la următoarele întrebări. Apoi lasă telefonul pe masă și începe să strângă anti-mucosul utilaj. Tot nu spune nimic. Când termină, se așează și se uită la copilul adormit.
-Mi-a spus că sunt nebună! Să-i punem picături în nas și să vedem cum evoluează… Auzi la ea, nebună!
Așa că acum, când mi-a spus formula magică ”A răcit! Are muci!”, m-am mulțumit să-i întind telefonul.
-Pe cine faci tu nebună?!
Am rămas cu Ursa Mare. Poate că suntem nebuni, dar formula magică începea să-și facă efectul. Nu aveam liniște. Am strigat, în timp ce lăsam pipa în leagănul ei:
-Aduc eu batista bebelușului!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.