Prietena noastră s-a întors la masă de la locul de joacă. Avea gura căscată. Nu întredeschisă, ca a celor care abia așteaptă să răsufle după ce au trecut înapoi granița dintre lumea copiilor și cea a oamenilor mari. Pe fața ei nu mișca niciun mușchi, parcă privise mitica Meduză drept în ochi.
S-a așezat și s-a uitat la mine și Silvana, ca și cum tocmai aflase că mariajul nostru e cimentat de cine știe ce vrăjitorie.
După un timp, a întins mâna după paharul de apă. A luat o gură mare și abia după aceea a spus:
-Am vorbit cu Alecsia…
A urmat altă pauză. De data asta cu subînțeles. Nu ne-am mirat, nici eu nici Silvana. Deseori rămânem cu gura căscată după vreo discuție cu Alecsia și ne-am obișnuit și cu străini care să se închine după ce vorbesc cu ea. Ne-am limitat la un…
-Ah, ai vorbit cu ea…
Și ne-am văzut de treabă. Nu aveam niciun dubiu că va urma…
-M-a auzit că o întreb pe fiică-mea ( prietena noastră are de vreo doi ani o bijuterie de fetiță) de ce spune ”Nu” la orice și mi-a spus că și ea făcea la fel, când era mică.
-Da, orice o întrebai, ea spunea un ”Nu” atât de hotărât că mult timp am crezut că nu știe alt cuvânt.
-Am întrebat-o de ce și știi ce mi-a spus?
-Nu, nu am întrebat-o niciodată. Nu m-am gândit că ține minte de când era mică.
-Ține, ține minte perfect.
Apoi, ca și cum fraza i-a amintit ceva șocant, a stat din nou un pic cu gura căscată. A continuat, după încă o gură de apă:
-Spune că ea nu știa ce înseamnă ”Da”.
A mai luat o gură de apă. Până la urmă de ce nu, apa e foarte sănătoasă.
-Chiar așa mi-a spus: ”Pentru mine, Da putea să fie Castravete”. Da, așa a zis: ”Castravete”. Mi-a mai spus: ”Când mă întreba ceva Tati, eu spuneam Nu, pentru că…”
Băutul apei părea să devină un tic nervos.
-Nu se poate ce minte are copilul ăsta!
Am simțit nevoia să intervin în discuția dintre Silvana și prietena noastră:
-Eh, știi cum e, fetele seamănă cu tații!
Nu m-au băgat în seamă.
-Mi-a spus: ”Cum să spun Da? Eu nu vroiam Castravete!”
Am băut fiecare câte o înghițitură de apă. Apoi am rămas cu gurile căscate. Eu am rupt primul tăcerea:
-Aha, castravete.
PS Nici în această pagină a Jurnalului nu apare Sofia, dar am o năzbâtie nouă de-a ei, ”raportată” de o păsărică. Numele mesagerului are, într-un fel, legătură cu informația. Seara, îl vede pe bunică-su cum pune în paharul de ceai o linguriță de praf portocaliu.
-Țe e aia?
-Curcuma.
A mărit ochișorii de al căror dor nu știu cât mai rezist și a spus:
-Buni, ăsta-i cuvânt ulât! Ca pi… mă-sii!
Na, belea, intră și ea pe turnanta vorbelor de oameni mari!
Foto Alex Mazilu
