Nici un clarvăzător din lume nu se poate compara cu ce vede un părinte când nu-și are copilul lângă el. Îmi amintesc cum – acum mulți ani – mama m-a sunat într-o dimineață. Nu mi-a răspuns la ”Sărut mâna” și nici la ”Bună dimineața”, m-a luat din prima:
-Ești bine, puiule?
Poate după unii eram deja un om matur, dar pentru mama rămăsesem un pui.
-Nu am nimic, mamă, totul e perfect.
În ziua aia mi-am cunoscut primul asociat în afaceri. Stau de multe ori și mă întreb dacă nu cumva mama avea dreptate să fie îngrijorată.
Glumesc, evident, deși glumele pleacă întotdeauna de la un sâmbure de adevăr. Acum e rândul meu să am griji…
Sofia e mică, undeva în colțul camerei. Umbrele de afară pătrund pe fereastră, se întind înspre ea. Devin tot mai groase, negre, vii.
Copilul se ghemuiește și mai mult, dar camera e prea mică.
Când mâinile umbrei se întind spre ea, Sofia își dezlipește de la piept măgărușul de pluș și îl întinde spre inima amenințării. Olel are un curaj nebun, dar e cât un deget al capcanei…
Telefonul m-a trezit din gândurile negre. E nevastă-mea, Silvana. Trece peste salutări:
-Am sunat la ei…
-Acum voiam să sun și eu. Am un sentiment ciudat…
-Lasă-i, Sofia e bine! Mi-au spus că-s nebună și să-i las în pace, că au treabă.
-Dar Sofia…
-N-are nici pe dracu’, nici n-a vrut să vină la telefon, cică a descoperit un joc nou, cu Olel. De-a umbrele…
Și să mai spuneți că părinții nu sunt vizionarii lumii!
One Response to Jurnal de tătic. Sofia, umbrele și Olel