Jurnal de tătic. Chelia

Primul contact al Alecsiei cu chelia lui taică-su a venit în primul an de grădiniţă. Adică nu credea că tati are plete, doar că nu se văd, dar o lua ca pe ceva ce face parte din casă, ca dulapul cu multe sertare în care poţi cotrobăi ore întregi. M-am dus să o iau şi am dat, chiar lângă poartă, de un băieţel care urla ca din gură de şarpe. L-am ocolit, i-am aruncat o vorbă bună, dar el s-a uitat la mine şi a urlat şi mai abitir. M-am gândit, în timp ce încercam să-mi identific fetiţa în viermuiala de mini-oameni din curte, că unii părinţi nu ştiu să-şi crească plozii şi că noi suntem fericiţii posesori ai unui exemplar liniştit.
Un gând s-a îndreptat şi către educatoare. Ce suflet au dacă lasă un copilaş de nici 3 ani să-şi urle singur durerea şi, mai ales, unde erau când ceva i-a declanşat supărarea? Nu le-am spus nimic, gândind că tatăl sau mama băieţelului vor rezolva ferm problema. Am luat-o pe Alecsia şi am pornit spre ieşire. La poartă am trecut din nou pe lângă cel care plângea. Alecsia mi-a spus:
-Răducu plânge de la prânz.
Indignarea mea a crescut. Ce monstru putea să declanşeze aşa durere? Cum de nimeni nu a putut interveni la timp? Oare copilul meu e în siguranţă?
-Dar de ce plânge Răducu?
-N-are tătic…
Am strâns mai tare mânuţa Alecsiei în a mea. Dumnezeu e bun cu noi, suntem toţi, ne cunoaştem, creştem împreună. Pentru Răducu – al cărui plânset îl auzeam încă, deşi ne îndepărtasem destul de grădiniţă – lumea se termină la jumătate. Oricâtă dragoste i-ar oferi mama lui, ceva îi va lipsi mereu. Am gândit: „Plângi acum, Răducu, poate asta te va întări!”
-Dar ce s-a întâmplat de…
-Păi, să vezi, azi l-a adus cineva la grădi, un domn cu păr lung, cam ca al lui mami. Şi eu l-am întrebat cine e domnul ăla şi Răducu mi-a spus că e tatăl lui. Eu i-am zis că nu se poate, că taţii nu au păr! Şi, nu ştiu, de atunci plânge!
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Comentarii via Facebook

comments