Jurnal de tătic. Fraierul!

Duminică seara, am ajuns acasă cam la ora la care, de obicei, toată casa răsună de ”Hai, gata, mergeți la spălat și apoi în pijamale!” și un ecou răspunde pe două voci: ”Mai stăm puțin!”
Am deschis ușa de la intrare, dar, în locul caldului val de sunete, am dat de Alecsia, cu o mânuță la gură, semn că nu trebuie să scot vreun sunet. Din bucătărie a auzeam pe Silvana vorbind la telefon. Alecsia m-a tras de mână până-n sufragerie. Aici am văzut-o pe Sofia pleoștită, pe jos, lângă canapea. Ochii ei ca două castane înflăcărate erau înroșiți de lacrimi. Am dat să întreb ce s-a întâmplat, dar și Sof a dus mâna la gură.
-Șsst! Să nu ne audă Mami că…
Alecsia a preluat fraza din gura soră-sii:
-Că are treabă! Nu vrem să o deranjăm.
Apoi amândouă au privit spre cer. Cum nu e strop de cer pe tavanul sufrageriei, ochii ni s-au oprit pe marginea din rigips care acoperă lanțul de spoturi. Pe marginea ei era jumătate de Olel! Bietul măgăruș de pluș părea că stă să se prăbușească-n gol!
Așa se explică lacrimile din ochii Sofiei. Măgărușul e prietenul, sufletul, jucăria ei încă din ziua când a deschis ochii.

jurnal-62

-Cum a ajuns măgărușul ăsta acolo?
Sofia a vrut să spună ceva, dar sora ei a vorbit din nou peste ea:
-Ne-am jucat de-a ”aruncă Lelu” și s-a prins acolo!
-Și de ce n-ați chemat-o pe Mami, în loc să stați să plângeți?
Mânuțele iar s-au lipit de guri:
-Mami are treabă!
-Dai Olel? Te log, Tati!
Hai, spuneți-mi un tată care rezistă să se uite în castanele înflăcărate și să spună ”Nu!” Eu n-am putut. M-am ridicat pe vârfuri și am întins mâna. Am prins bucata de pluș și catifea și, în fracțiunea de secundă până i l-am dat Sofiei, am simțit cum îi redau ceva din sufletul ei mic.
Măgărușul a dispărut imediat din mâna mea și, până să clipesc, nedumerit că nu aud măcar un ”Mulțumesc”, au dispărut și fetele, lăsând în urma lor un parfum de păr moale și chicoteli.
Am ridicat din umeri – ca bărbat singur într-o casă plină de fete te obișnuiești repede cu ingratitudinea – și am mers în bucătărie. Silvana terminase de vorbit la telefon și m-a salutat cu una dintre formulele tipice unei familii:
-Ai venit?
Am răspuns, apelând și eu la o formulă împământenită:
-Fetele păreau ok…
-Eh ok, ne-am certat până acum!

-Păi, orice ați avut – m-am dat eu interesat, dar în sinea mea mă felicitasem că întârziasem – le-a trecut. Se joacă la ele…
-Sofia nu se dezvață să bage degetul în gură, când stă cu Olel la televizor. I l-am luat și l-am pus pe tavan…
Nu mai auzeam foarte clar…
-… dacă nu se dezvață i se deformează dinții și…
Imaginea măgărușului parcă implorând după ajutor de la înălțime…
-… le-am încercat pe toate, trebuie să lase obiceiul ăsta că ea o să tragă mai târziu… Ce faci, unde pleci?
-Mă duc pe balcon. Aș fuma o pipă!
-Te rog, nu-l da jos! Vezi că sunt escroace sentimentale, nu ceda!
-Cine, măi, eu, nici gând! Stai liniștită!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.