Olel este un măgăruș de pluș. V-am mai vorbit de el, că doar e cel mai bun prieten al Sofiei. În funcție de starea de spirit a celei mai mici zâne din viața mea, îl cheamă Olel, Lel, Leliță, Leluț, iar înainte de culcare îl strigă Leli.
Uneori are o viață de rahat. E azvârlit spre cele mai dure suprafețe din casă. Mânat cu un chiot de luptă, câteodată prinde o viteză demnă de un spiriduș care se hrănește doar cu ardei iute.
Niciodată nu i-a dispărut zâmbetul timid de pe figură. Dă în el ca la fasole, zâmbetul e acolo. Îl pupă, îl îmbrățișează, dulcea grimasă e fixă ca basorelieful de pe ochii Anei a Meșterului Manole.
De la un timp, însă, pare și un pic gânditor. L-am surprins de vreo două ori pe lângă Ponică, plușul-frate al Alecsiei. Până mai ieri, Ponică era permanent după Alecisa. Se uita la noi sfidător pe sub coama-i din mătase roz. Acuma, când fata are deja 6 ani și nu-i mai e frică să exploreze singură lumea, Ponică stă de pomană, iar noaptea nu mai e un înger păzitor, ci o pernuță parfumată.
Olel simte parcă trecerea timpului. Îl apasă ca o bătrânețe și acum, parcă nu-i arde de nimic când toți ne pregătim să strigăm; ”La mulți ani Olel! Ai făcut deja 3 ani!”
Olel știe – ca orice jucărie de pluș – că partea vioaie a vieții sale se apropie de sfârșit și urmează să-și facă loc în lumea, deocamdată mică, a amintirilor din copilărie.
Așa că să trăiești Olel!
Și ție la mulți ani, Sofia!
