-Tati, dormi?
Aţi observat că, de câte ori cineva vă pune această întrebare, dormiţi cu adevărat sau sunteţi cufundat în acea dulce amorţeală care îmbină realitatea cu visul ce va să vie?
Dacă îţi ţii gura, ai o şansă să se împlinească zicala „dacă tăceai, adormit rămâneai”. Dacă nu te rabdă inima, ai două variante de răspuns. Prima:
-Da, tati doarme.
Pe bune? Cel mai simplu mod de a testa dacă minţi este de a te împunge cu degetul în obraz sau de a te trage de o ureche. Sfârşeşti prin a recunoaşte:
-Nu, tati doar stătea aşa, cu ochii închişi.
Mânuţele Alecsiei se prind de braţul meu. Unghiile ei mă conving că nu dorm.
-Tati, e cineva în bucătărie.
-Poate e mami…
-E un monstru!
-Nu e frumos să vorbeşti aşa de mami!
-Tati, nu glumesc. E cineva acolo.
Are 6 ani şi e normal ca visele, realitatea şi basmele să se amestece încă în mintea ei. Permanent ştiu că noi, adulţii din viaţa ei, suntem singura pavăză între sufletul mic şi lucrurile care o înspăimântă. Chiar dacă ţie îţi e frică de ceva, locul tău e în înfruntare, exemplul tău e la fel de important ca şi explicarea realităţilor. Îţi e frică de câini? Du-te şi mângâie un dulău, pentru ca măcar copilul tău să nu aibă această temere. Îţi e frică de apă? Învaţă să înoţi, pentru ca sufletul de după tine să nu fie chinuit de fobie.
Monstrule din bucătărie, vin la tine! Fugi, nici forţele întunericului nu se opun unui tată care-şi apără fiica!
Mi-am scuturat somnul de pe gene şi m-am ridicat. Oricât de incomod ar fi, nu poţi lăsa un copil să adoarmă cu o sămânţă de coşmar în minte. Am făcut doi paşi, am călcat pe o jucărie a Sofiei. Am înjurat în gând, jucăria a scâncit cu voce tare. Atunci am auzit-o pe Alecsia:
-Tati, după ce goneşti monstrul, îl aduci pe Ponică în pat? L-am uitat în bucătărie. E pe masă.
Ştiu că nu e bine să te îndoieşti de sinceritatea copilului tău, dar, mergând printre jucării, începusem să mă întreb dacă e vreun monstru în bucătărie… Evident alt monstru decât cel care mă va măcina toată viaţa, incapacitatea unui tată de a-şi refuza copila!
