-Tati, cine e în poza asta?
Sigur aveți și voi prin casă obiecte care au intrat atât de adânc în peisaj încât nu le mai vedeți. La fel și tabloul ăsta. Atârnat pe unul dintre pereții dormitorului din casa bucovineană, bătrânul tablou în ulei vine de departe, din casele vechi, dispărute când bucureșteanul Obor a căpătat o altă față. Impersonală și gri. O față lăsată-n urmă de buldozere.
L-am găsit acum mulți ani în casa bunicilor mei. Am comparat chipul bucălat cu niște fotografii vechi și am înțeles că ”modelul” tabloului sunt chiar eu. Cine l-a pictat? Nu are rost să intru în amănunte, un om drag mie, care nu e aici.
Tabloul a stat o perioadă în sufrageria bunicii, alături de puținele amintiri pe care a apucat să le care din casa demolată. A zăcut, după aceea, prin beciuri, are rama ciobită, foița argintată s-a jupuit. Acum veghează la somnul nostru și… adună praf.
Când Alecsia m-a întrebat de copilul din imagine l-am revăzut pentru prima oară după mult timp. Ce față avea copilul ăla! Nimic din împuțiciunea vremii nu se vedea pe chipul lui! Parcă trăia într-o lume paralelă, unde șeriful din Bonanza câștiga întotdeauna și Doctor Justice se pregătește permanent să întoarcă toți răufăcătorii cu roțile-n sus. Dar, trebuie să recunosc, era un copil frumos. Chiar minunat!
Lângă tablou e geamul. În el mă reflectam eu, cel de acum și gândurile au luat-o iar pe de lături. În loc să-i răspund fetei mele, am luat o cârpă și am început să șterg rama de praf.
-Tati, cine-i copilul din poză?
-Eu sunt. E tati, când era mic. Mai mic decât tine și Sofia. Vezi ce bine semănam cu voi?
Alecsia a mărit ochhii. Da, sunt momente când ochii ei se măresc și mai mult. Și-a mângâiat părul cârlionțat.
-Și… de ce? De ce a dispărut părul tău?
Mi-am dat seama cum, căutând să dau continuitate poveștii începute acum mult timp în Obor, am speriat fata:
-Tati n-a mâncat toată ciorba când era mic și de aia nu mai are păruț.
-Ah!
”Ah-ul” ăsta ascundea multă neîncredere, dar m-a lăsat.
A ieșit din cameră, urlând după maică-sa și cerând ciorbiță.
Eu am rămas cu ochii la tablou, ștergând și vorbind singur. Sau cu o umbră care se îndepărta de tablou, îl privea, înmuia pensula în vopsea și se apropia din nou, ca să-l corecteze.
Nu știu să pictez. Peste ani, Alecsia nu va avea o ramă de șters, când praful uitării se va pune. Dar poate va șterge de praf Jurnalul meu și, când copiii ei vor întreba ”Mami, cum erai mică?”, ea va deschide orice fișier și va spune: ”Eram minunată!”
One Response to Jurnal de tătic. O poză cu Alecu. Cu păr!