Într-o nu ştiu care vară, într-o nu ştiu care seară, când Alecsia avea doar vreo 4 ani, s-a petrecut şi evenimentul de care îmi era frică fiindcă, vorba cântecului, aflasem dintr-o carte. Şi aş fi vrut în clipa aia să fiu mic cât un cercel, să mă ascund sub un nu ştiu care pat.
-Tati, e gata. Jucăm?
Desenase pe asfalt un şotron. Strâmb, cum numai copiii pot crede că înseamnă „drept”, cu pătrate inegale, unele prea mici să-ţi încapă piciorul, altele prea mari ca să le sari dintr-o bucată.
Nu era chiar un şotron, era mai mult un pseudo şotron.
Dar ea era mândră.
-Vino să scrii.
Din cărţi aflasem cât de important este să te joci cu copilul tău. La Alecsia, primul nostru copil, citeam mult, căutam răspunsuri la întrebări care încă nici nu apăruseră. Fie vorba între noi, cele mai multe nici nu aveau să apară vreodată. De exemplu, când am adus-o de la maternitate, aveam în casă cam orice produs putea apărea pe lista de recomandări de la o reuniune a alergologilor, de la cei cu şcoală, la cei care citesc în fulgi de porumb.
„Dragă, vezi câţi copii suferă de alergie la praf?”
„Da, dar să vezi câţi sunt afectaţi de fulgii de plop.”
Am luat ceaiuri de băut, de îmbăiat. Prafuri de toate neamurile pentru băiţa pe care o vedeam ca pe un ritual de unire a familiei, un fel de Taină a Cădiţei, ceva mai greu de desluşit decât cele ale Botezului, Spovedaniei şi Căsătoriei.
Copilul nu a avut nimic, aşa că prafurile s-au umplut de praf până au ajuns la gunoi. Iar Taina Cădiţei ca liant de familie a devenit în timp nimic faţă de Taina Jocului Împreună.
Nici nu era nevoie să citesc prea mult ca să înţeleg – sau ca să-mi aduc aminte din copilăria mea – ce mult preţuieşte copilul jocul cu oricare dintre părinţi.
-Hai, vii odată!
Acuma trebuie să mă înţelegeţi, respecţi Taina asta în casă, te joci cu Ponică, stai în 4 labe şi faci ca leul, pui chiar şi o perucă şi o coroniţă de zână, dar şotronul e… afară!
Terminând de ros un os / Şade-un câine zdrenţuros / Tremurând şi el fricos
-Tati, ai plomis că jucăm şotlon…
Cu fiecare zi în care Alecsia creştea mă obsedau imaginile cu tot felul de părinţi care dau în mintea copiilor, de dragul copiilor. Şi sar, se agaţă de funii, dau în minge sau se urcă pe trotinete. Şi trebuie să vă spun că puţine lucruri pe pământul ăsta cad cum o fac părinţii.
Îşi buşesc fiecare bucată de carne. Rup haine frecându-se de prundiş. Unii par că abia au supravieţuit, se ridică cu sângele şiroind din genunchi, se uită la plod şi spun „Tati a făcut buf!”
Buf?
Eu nu vreau să fac buf! Şi oricum nu cu public, în parcul plin de mame, taţi, copii şi căţei, toţi cu ochii aţintiţi la mine.
-Tata!
Ăsta era genul ăla de „tata” la care e bine să te conformezi. Ori spui calm „tati nu e aici, a zburat cu o rachetă în Ţara Zânelor”, ori te ridici şi faci ce spune copilul.
Cu piedica puştii trasă / Şade o vânătoreasă / Tremurând cu tot cu casă…
Mă ridic. Tremura tot parcul cu mine. Mi-am trosnit ceafa, ca şi cum mă pregăteam de o bătaie. Mi-am scuturat braţele. Mai mult ca, din jocul bicepşilor, să priceapă toată lumea că nu e nimic de râs.
Creta am mânuit-o cu graţie. 1, 2-3, apoi 4 şi 5, 6-7, 8-ul în loc de gât şi am scris 9 în gâlma minusculă ce trebuia să fie capul.
-Fii atentă, Alecsia, cum se face!
Simţeam că mă voi mişca graţios şi trădând forţă. Am aruncat creta pe prima căsuţă şi am sărit.
Eu cred că e ceva contagios. Două secunde mai târziu m-am ridicat cu genunchiul încălzit de sânge. Primul impuls a fost să strig câte acte sexuale se pot face cu un şotron strâmb şi cu psihologii care ştiu ei că trebuie să te mutilezi ca să râdă plodul o secundă. Ba chiar mi-am imaginat câteva împercheri direct între şotron şi psihologi, eu urmărind totul, înarmat cu atenţie şi cu o bâtă de baseball.
Apoi am văzut chipul Alecsiei. Chicotea ca un şoricel, se alinta ca un căţel, privea în jur ca un lup, gata să sară dacă râdea cineva de tati şi ţintea ca o vânătoreasă spre următorul joc împreună.
M-am scuturat şi am spus: „Tati a făcut buf!”
PS Nicu Alifantis a scos un album nou, se cheamă Şotron. E cu muzică pentru copii, e însoţit şi de o carte de colorat. M-a rugat să-l ajut şi eu cu unele chestii minore şi am făcut-o ca la jocul Alecsiei, cu teama să nu fac „buf”. De data asta se pare că nu am făcut.
Adică el spune că e cu muzică de copii şi nu e bine să te contrazici cu grecoteiul. Mai ales când e vorba de muzică. Mie îmi pare muzica unor copii care din maturitate au înţeles că trebuie să foloseşti cât mai bine instrumentele şi vocile, iar undeva în ei a rămas neatins un spirit de copii care, iată, acum se manifestă. Pe album este şi o versiune superbă a piesei Un pisoi şi-un şoricel, fabula în care rozătoarea prinsă de mâţă se scuză că nu poate ajuta la propria mâncare, pentru simplul fapt că nu mai fusese devorat de nimeni până atunci. Albumul abia a apărut şi e păcat să vă stric bucuria de a-l asculta tot.
Ca un amănunt inedit, Nicu, pentru a da savoare vocii şoricelului, a inhalat heliu înainte de înregistrare.
Nici el nu a făcut „buf”!
Azi nu postez versiunea cu Nicu şoricel, ci o înregistrare mai veche, cu neuitabilul Florian Pitiş, recitând Pseudofabula lui Traian Furnea. Magistral.
Foto Alex Mazilu
One Response to Jurnal de tătic. Pseudo şotron