Jurnal de tătic. Sărutul de cuplu

Sunt două categorii de părinţi. Primii sunt cei care au eterna dilemă dacă să te giugiuleşti sau nu în faţa copiilor. Adică sunt ăia mici un fel de viitoare soacre care croşetează pe marginea sălii de bal şi abia aşteaptă să taxeze orice alunecare a mâinii de pe spate spre fund? Sau, mai rău, dacă ţâncilor le place ce văd, repetă prin curtea grădiniţei jocul de-a mama şi tata? A doua categorie de părinţi sunt cei care nu au această dilemă şi, dacă le vine, se giugiulesc, dacă sunt supăraţi, se ceartă şi tot aşa.
Nu am o statistică, să ştiu câţi sunt unii sau câţi sunt ceilalţi, care sunt mai mulţi sau dacă procentele evoluează. Nici nu prea-mi pasă, pe mine mă interesează de fetele mele.

Mărturisesc, eu făceam parte din prima categorie, iar soluţia la dilemă a fost: „Dragă, să fim decenţi!” Un pupic ocazional şi atât. Adevărul e că nici nu prea mă ajută faţa la scene de alint cu public. Sau poate şi fiindcă, fiind bărbat,mă seaca gândul că, din mimetism, vreun prichindel ajungea s-o pupe pe Alecsia. Şi acum, numai gândul ăsta mă face să exclam ca-n bătrânul cântec „Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele”!
Saltul dintr-o categorie în cealaltă de părinţi mi l-a adus Albă ca Zăpada, o brunetă, cu părul ca abanosul, care mi-a schimbat felul de a mă comporta cu …. blonda mea din casă.
X X
X
Într-o seară ne uitam toţi 4 la Albă ca Zăpada. Alecsia vedea filmul a mia oară, dar se juca de-a mama care îi spune fetei poveşti şi o ţinea pe Sofia-n braţe şi îi spunea cam ce credea ea despre agitaţia piticilor şi a domnişoarei puţin tâmpă, după mine, care se lăsa păcălită pe rând de maşteră, pitici sau veveriţe cu veleităţi menajere.
Eu şi Silvana supravegheam secvenţa. Şi ne amăgeam că astfel de clipe petrecute între surori le vor face să nu se mai încaiere pe păpuşi.
X X
X
Nevastă-mea are convingeri total opuse la dilema despre care vă vorbeam. A citit un mesaj din alea tipice de Facebook şi i-a mers la suflet. Era ceva de genul „mângâie-mă când sunt în bucătărie, alintă-mă chiar dacă stăm toţi la un film. Copiii trebuie să vadă cum e dragostea adevărată pentru ca, atunci când o vor reîntâlni, să o poată recunoaşte”.
X X
X
Nici nu mai ştiu de ce m-am ridicat. Să aduc ceva sau să duc ceva-n bucătărie. Cert e că, atunci când am revenit în sufragerie, Silvana m-a prins în braţe şi a încercat să mă sărute. M-am ferit şi am îngăimat celebra „Dragă, sunt copiii!”
Asta, în limbajul părinţilor se traduce: „Ştiu, şi eu, dar copiii sunt în încăpere!”
De data asta n-a ţinut. Nu am reuşit să mă desprind din braţele ei. Poate nici nu am vrut. Atunci am auzit-o pe Alecsia…
X X
X
Nu suntem genul ăla de cuplu care se comportă în public precum liceenii, dar câteodată simţi nevoia să-l atingi pe celălalt, să îşi amintească şi mâinile că nu te-ai căsătorit doar pentru că ea găteşte bine sau că el ştie să repare bjuterii.
Fetele au adus o schimbare în comportament. Asta după ce au trecut primele luni şi am înţeles că nu avem un extraterestru în casă.
„Dragă, sunt copiii de faţă!” devine un fel de regulă respectată când vorbeşti, când te mişti, când intri sau ieşi din baie. Ne guvernează, dincolo de limitele iniţiale ale decenţei.
Dar e şi o constrângere?
X X
X
-Tati, terminaţi cu prostiile, nu vedem de voi tocmai SĂRUTUL DE CUPLU!
X X
X
Noi ne înfrânăm, ne ascundem dacă vrem să ne dezmierdăm şi copiii deja văd mult mai multe lucruri decât am îndrăzni noi să le arătăm. Copiii sunt soacra care ştie ce-ai făcut cu fiică-sa dacă a ajuns bunică. La grădi se joacă de-a Alba ca Zăpada şi de-a prinţul care face să sară din gât bucăţile de măr şi, dacă tu le ascunzi iubirea din casă nu o vor maimuţări, dar… nici nu o vor cunoaşte.
X X
X
Ne-am sărutat îndelung pe muzica de la genericului desenului animat. Sofia a râs de noi şi l-a pupat pe Olel.
Olel nu s-a opus, deşi, vă spun sincer, a fost un sărut care mai-mai să-i scoată pluşul din el.
Ah, şi „unde-s pistoalele…”

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments