Când le aranjează mama lor pentru vreo petrecere sau o ieșire mai simandicoasă decât Ziua Recoltei în Obor, mă opresc din orice aș avea de făcut, mă așez, ca să nu se vadă că-mi tremură genunchii și mă minunez de cât de frumos a răsărit ADN-ul meu.
Am mai recunoscut că sufăr de sindromul ”ciorii care-și vede puiul frumos”, dar nu mă îngrijorez atâta timp cât nu sunt singurul care simte asta.
Prima oară când am înțeles că e ceva în neregulă cu tații de fete a fost acum muuuuulți ani, când, cavaler fiind, m-am dus să o iau de acasă pe partenera mea la un bal.
Era pregătită de plecare, aranjată ca o ikebana, parfumată precum florile ce o compun. Dar scena era puțin bizară.
Tatăl ei stătea pe canapea, fața fiindu-i imobilă și translucidă ca a unui pește de sticlă. Era în vremea în care pești din ăștia tronau pe multe televizoare din case.
-Frumos!
A spus omul, cu vocea răgușită de emoție sau de țigara albaneză din care trăgea cu nesaț.
-Mulțumesc.
Am crezut că vorbește cu mine, pentru că tare mândru eram, proaspăt bărbierit, deși abia de aveam câteva tuleie-n mustață și având la mână ceasul împrumutat de la tata special pentru acea seară. Cum să nu-i mulțumesc omului că observase toate acestea?
Dar el, trezit parcă din reverie de vocea mea, s-a uitat ca și cum râgâisem în biserică.
-Ah, ai ajuns? Nu vorbeam cu tine.
Se uita la fiică-sa care-și potrivea la mână floarea adusă de mine.
Când ieșeam pe ușă, i-am auzit iar vocea. Părea și mai răgușită:
-Să ai grijă!
-Da, tati!
-Nu cu tine vorbeam, ci cu tânărul ăsta.
Mult după ce am tras ușa după noi, parcă-i simțeam privirea înfiptă în spatele meu, ca o lamă de cuțit pe care, dintr-un mare noroc al meu, nu l-a avut la îndemână în seara aceea.
PS Fără legătură cu poveștile de mai sus.
Socrii mei au în sufragerie o fotografie destul de mare de la nunta mea cu Silvana. Într-o zi l-am surprins pe socrul meu uitându-se la poză. M-a văzut și a spus:
-Frumos!
Primul impuls a fost să-i mulțumesc, crezând că a observat cravata care mă pusese în valoare la cununie, dar mi-am adus aminte de pățania din adolescență, așa că am spus doar:
-Da, îi stă bine Silvanei cu pălărie…
