-Tati, pute caca!
Chiar şi la 3 ani, când aud la Sofia vorbele astea am frisoane. Ştiu – şi toţi care aţi avut sau aveţi copil mic ştiţi – ce înseamnă. E munca aia de fiecare zi care îţi va permite peste vreo 15 ani să urli: „Nu ţi-e ruşine? Te-am şters la fund când erai mic!” Nu, nu le e ruşine, nici nu le va fi, aşa cum nici nouă nu ne-a fost!
Ţine-ţi minte primul scutec pe care l-aţi schimbat? Copilul urlă. Copilul pute. Te gândeşti serios să-l pui în baie şi să-l laşi acolo până vin ajutoare. Copilul se zbate când îl dezbraci. Oricum l-ai potrivi, fundul i se aşează pe cearceaful alb al mesei de înfăşat. Ai vrea să-l bagi cu totul în maşina de spălat. La a doua sau a treia încercare nu o să înţelegi de ce prima oară l-ai spălat şi pe cap.
La sfârşit vă uitaţi unul la celălalt epuizaţi, unul de dansul bizar pentru a se feri de stropi şi celălalt… pentru că nu e uşor să te rotească unul, cu mâinile cât mai depărtate de corpul lui şi să te frece de parcă primul strat de piele trebuie îndepărtat cât mai rapid.
Şi, culmea, gimnastica asta drăcească vă apropie!
-Tati, avem caca!
Cum adică „avem”? „AI!” Ce înseamnă „avem” şi mai ales de ce „Tati”? Uite ce bine sună „Mami, avem caca!”
Am apelat la net, Biblia, cartea de bucate, Evangheliarul, medicul de familie şi psihologul nostru. Zice unul: „Când are nevoie de ajutor, copilul apelează la un adult. Adultul înseamnă siguranţă”. Aha, adică sunt adultul din preajmă. Ok, putea fi un taximetrist, asistenta de la policlinică sau vreun barman nebun care serveşte lapte cu cereale.
Şi urmează o nouă repriză de gimnastică. Dar cu fiecare nouă încercare parcă mişcările mele ies mai bine şi rezistenţa fetei creşte. Ba chiar râde la sfârşit. Mă aşez pe jos şi mă uit la camera răvăşită şi înţeleg de ce „avem” şi nu „am”.
Şi râdem unul de altul, ea ciufulită şi eu… ciufulit nu am cum. Arunc sau bag la spălat mult mai multe lucruri decât trebuia sau decât ar fi făcut-o o profesionistă. Şi pun muzică.
Sofia ciuleşte urechile, ia o păpuşă şi începe să danseze. Şi, mă jur, mă imita, ţine păpuşa departe, o roteşte, o freacă. Şi râdem, râdem mult.
Mult după ce ea doarme, eu ascult din nou melodia în căşti şi râd de unul singur, amintindu-mi cum dansa. Mă gândesc să-i scriu sfătuitorului de pe net. N-o fac, dar i-aş spune: „Băi, copilul apelează la adultul în care are încredere, are şi el timidităţi, motive de disconfort şi nu vrea să le împărtăşească oricui.” Tu rezolvă, dacă eşti chemat, treaba cum te duce capul şi aşa vei sădi şi întări încrederea copilului în tine. Chiar dacă la început e doar instinctuală, inconştientă.
Pe scurt, „Tati, pute caca!” înseamnă „Te iubesc” în limba bebeluşilor. Înseamnă „uite, ăla mare şi chel mă cam chinuie la spălat, mai să mă scape, ţipă, spune vorbe de oameni mari, dar e simpatic şi-l las pe el să facă treaba. Plus că râdem la sfârşit!”
A trecut ceva vreme de la primele experienţe din astea. Aproape au trecut şi pentru a doua. Urmează alte dovezi de încredere şi, implicit, de iubire. Şi tot râd pentru că ştiu că ele înseamnă că peste ani la mine va veni spunând „Tati, pute viaţa!” iar asta va însemna că am trecut testul încrederii. Aşa cum l-au trecut cândva şi părinţii mei.
PS Nevastă-mea mi-a spus „Nu pune muzică şi în Jurnal. Destul ne înebuneşti pe noi!” Dar eu şi fetele ascultăm multă muzică, nu toată le place. Deja aia mai mare, la 6 ani ştie să-mi spună cu un aer de escroc sentimental : „Tati, e frumoasă muzica asta, dar nu ai Loredana?” Cealaltă, când o aude pe Alecsia vrea să-i sară în ajutor, e mai categorică şi spune „Buzică Lore!”
Dar eu insist. Nu aveţi decât să faceţi abstracţie de muzica din text.
