Category Archives: Jurnal de tătic

Le-am simțit pe lângă mine ca pe vântul care doar zgândăre ramurile copacilor. Era un amestec de parfum, șușoteli și păr ciufulit. Când au ajuns la câțiva centimetri de mine, Alecsia a pus mâna pe Sofi și a oprit-o:
-Stai, Tati are treabă?
Nu aveam nicio treabă, tolănit pe canapea, urmăream a mia știre inutilă despre alegeri. Nu putea fi ceva mai important decât ce aveau ele să-mi spună. Fața serioasă a Sofiei mă anunța că e ceva ce necesită imediata mea atenție.
-Spuneți, prințeselor – din telecomandă am tăiat brusc vocea unei doamne care se plângea că n-o iubesc destui români sau că n-o iubesc sincer, o prostie oricum – ce s-a întâmplat, Sof?
Cea mică – 4 ani, ce vreți? Nu prea are răbdare când are ceva de spus – a dat să vorbească, dar Alecsia a luat cuvântul prima:
-Sofia are joi serbare, la grădi. Știi ce poezie are? Poezia mea, de la serbarea de când eram eu la grădi.
-Ba e poezia mea!
Simțeam miezul unui conflict.
-Sof, acum poezia e a ta. Acum doi ani a fost a Alecsiei. La anul o să o spună alt copil…
În gând mi-am spus: ”Dacă până la anul nu-l interzic ăștia de tot la grădiniță pe Moș Crăciun”.
-Ia spune-mi poezia.
-Tati.
-Da, Alecsia, hai să o ascultăm pe Sof…
Cea mică a tras aer în piept și a spus pe nerăsuflate:
-Dlagi pălinți și dlagi bunici….
-Tati!
-Alecsia, las-o pe Sof să spună…
-Tati, dar când am spus eu poezia ai spus că nimeni nu o spune ca mine!
Sofia nu a reacționat din prima. A lăsat întâi să curgă și al doilea vers:
-Glupa noastlă de pitici…
(mai mult…)

Nu am scris cam de multișor în Jurnalul de tătic. Poate și fiindcă am avut treabă. Cu grâul, cu Ziua Națională și, evident, cu Moș Nicolae. Și e nedrept, pentru că toate secundele astea minunate dispar cât ai spune: ”La dracu’, e deja ianuarie!”
Pentru că la ora asta îmi e cel mai cald în suflet, o să încep cu sfârșitul, adică Moșul care face milioane de ghetuțe să lucească. ”Sfârșitul” îi spun eu, dar, de fapt, e dulcele buzdugan aruncat de zmeul sărbătorilor. Buzduganul ăsta s-a înfipt adânc în ușa noastră.

Restanțele lui Moș Crăciun

Una dintre bucuriile noastre când anul tânjește să moară – ok, recunosc, poate doar a mea, dar mie-mi pare că toți patru suntem fericiți – este să presărăm câteva boabe de grâu în ghivece împodobite și să ne imaginăm că ”Norocul și-l face omul cu mâna lui!”
Și sunt nepăsător în fața eventualelor critici că-mi îndoctrinez copiii sau că îi las fără apărare în plasa de păianjen a unor tradiții ce unora le miros acum urât.
(mai mult…)

Închide ochii și lasă bătrâna melodie să-l poarte dincolo de granița basmului. Dar care personaj să fie? Unul dintre pitici? Ar fi nedrept, să pleci de pe canapeaua ta comodă ca să sapi în mină și apoi, extenuat să urli haiho-haiho prin pădure. Prințul pare cel mai agreabil rol, deși perspectiva unui sărut în timpul căreia partenera scuipă o bucată de măr umbrește oarecum ideea de ”viață de poveste”. Poți fi vreuna din dulcile sălbăticiuni ale codrului sau, mai degrabă, duhul captiv în oglinda-oglinjoara Mașterei. Asta da, ai mereu evidența frumuseților locului și un cuvânt greu de spus în ierarhizarea lor. Stai toată ziua și dormitezi și, deodată, auzi:
-Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
-Chiar, cine e?
Vocea nevestei nu avea ce căuta în poveste, dar am auzit-o clar. Probabil că, fără să-mi dau seama, rostisem cu voce tare întrebarea la care ar fi trebuit să răspundă duhul din oglindă. Acum, cinci perechi de ochi erau îndreptate spre mine și fiecare aștepta răspunsul. Răspunsul care trebuie!
(mai mult…)

Toată viața am crezut că am avut o mamă – Dumnezeu să o ierte – minunată, frumoasă, blândă ca o rugăciune. Toată copilăria am văzut-o ca pe zidul dintre mine și tot urâtul din lume. Sărbătorile când păru-i mirosea a cozonaci, darurile din sacul Moșului care, spre mirarea mea, răspândeau parfumul ei, Madam Rochas, toate le țin minte ca pe lucruri frumoase, firele care țes pânza cu care ne acoperim ochii când vrem să-i lăsăm să se odihnească de povara maturității.
Acum înțeleg că nu a fost așa. Citesc pagini de parenting, parcurg învățămintele unor doamne durdulii de inteligență ( chiar, nu sunt multe silfide specialiste în lecții de viață, probabil e răzbunarea vremurilor pentru perioada când imaginea profesorului sever era femeia uscată, cu nasul ascuțit fracturat la jumătate de rama ochelarilor!). Citesc și îmi dau seama că m-am zbătut în mare ignoranță. Citesc și îmi dau seama că mama nu a fost deloc așa cum mi-o amintesc eu.
M-a terorizat toată copilăria, m-a abuzat incredibil și mi-a inhibat multe aptitudini pe care le-aș fi folosit acum ca să-mi fac viața mai bună, ba chiar să îndrept mult din lumea care mă înconjoară…
Păi știți ce-mi făcea femeia asta? Când venea iarna, îmi rupea din orele de bulgăreală și mă punea să învăț o poezie. Ah, sfântă perfidie a adulților de atunci, auzi ce-mi spunea: ”Pentru Moșu’, când vine la brad”!
Și am învățat că între mine și sacul cu jucării e unul Arghezi, cu a lui Seară bântuită de păianjeni și că bomboanele atârnate în pom sunt apărate de un dulău Zdreanță, care, culmea ridicolului, are și ochii de faianță. Și acum, dacă închid ochii și spun în gând ”un păianjen, ca un neg, umblă lung în șase peri”, lumea dinlăuntru lucește ca beteala întinsă de la lustră la vârful bradului. Vă dați seama cât m-a marcat?
(mai mult…)

Afară pare că toamna se scutură de ultimele haine de vară indiană și îmbracă furoul lung de ploi, peste care se va așeza temeinic rochia iernii. Cică la munte deja ninge, așa că e sezonul scrisorilor care încep cu ”Dragă Moșule…”
Natural, primul destinatar e Moș Niculae, dar tare mă tem că nu va face față singur, așa că probabil va apela la ajutorul fratelui său mai mare, Crăciun.
Acum câteva seri, când am ajuns acasă, pe masa din bucătărie trona o foaie scrisă înghesuit, deasupra ei fiind una din pipele mele. De departe am văzut că pe foaie scrie ”Dragă Moș Niculae…”
În general, nu se face să citești o scrisoare care nu îți e adresată, dar cumva am simțit că până și moș Niculae ar fi vrut să parcurg rândurile. Ce să mai vorbim de autoarea textului… Plus că brusc m-a cuprins, de la buricele degetelor de la mâini până-n căptușeala portofelului, o curiozitate chinuitoare.

Încă de anul trecut, când Alecsia avea deja 7 ani, bănuiam că nu mai crede în legenda cadourilor care vin din neant, doar pentru copiii cuminți. Dar prefer să cred că lumea zânelor și a spiridușilor își prelungește dulcea agonie din sufletul ei și am hotărât să nu grăbesc maturizarea ei pe tema asta.
Acum, văzând scrisoarea și distingând cuvinte ca ”laptop” sau ”casă de păpuși” m-am gândit că poate greșesc. Va împlini în primăvară 8 ani și poate e cam mult să creadă încă în reni cu nasul roșu și pitici cu fesuri verzi. Poate ar trebui să fac ceva în sensul ăsta.
Adică una e să păstrezi peste ochii ei de copilă un voal subțire din pânza basmelor și alta e să o lași să creadă că scrisoarea ei ajunge la un moș care, după ce consultă catastiful cu mai toate năzdrăvăniile tuturor copiilor din lume, colindă prin fabricile de jucării să caute exact păpușa care trebuie.
Am dat să ies fără să ating scrisoarea, măcinat de eterna dilemă a părinților: copiii cresc, dar parcă, Doamne, prea repede… când am dat de Alecsia în ușă:
-Tati, ai citit scrisoarea?
-Nu, că nu e frumos să citești scrisori care nu îți sunt adresate, e pentru…
S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi prins furând puii de sub cloșcă și băgându-i de vii în gură:
-Tati, citește!
Îmi era clar că vraja basmului cu moșul care umple ghetuțele cu dulciuri se destrămase și îi luase locul imaginea unui părinte care, în semi întuneric, pune în ghete daruri prevăzute în contractul numit generic ”Dragă Moșule…”
-La dracu’, nici noi nu întinerim!
-Ai spus ceva, tati?
-Nu, iau eu scrisoarea și…
-S-o citești și s-o corectezi!
-Să o corectez?
-Da, să nu râdă Moșul!
Aha, deci Moșul încă există. Bun așa!
În noaptea aia am adormit cu scrisoarea pe piept. În vis, eram într-un magazin de jucării, mare cât un orășel. Mă duceam spre casă, împingând un cărucior plin cu tot felul de lucruri. Înainte de a mă așeza la rând, m-am oprit să parcurg listele primite de la fete. Vorbeam singur, dar magazinul era plin de bărbați care citeau hârtii de tot felul și vorbeau singuri.
-Laptop roz. Luat. Căsuță de păpuși. Luat…
(mai mult…)

Duminică seara, am ajuns acasă cam la ora la care, de obicei, toată casa răsună de ”Hai, gata, mergeți la spălat și apoi în pijamale!” și un ecou răspunde pe două voci: ”Mai stăm puțin!”
Am deschis ușa de la intrare, dar, în locul caldului val de sunete, am dat de Alecsia, cu o mânuță la gură, semn că nu trebuie să scot vreun sunet. Din bucătărie a auzeam pe Silvana vorbind la telefon. Alecsia m-a tras de mână până-n sufragerie. Aici am văzut-o pe Sofia pleoștită, pe jos, lângă canapea. Ochii ei ca două castane înflăcărate erau înroșiți de lacrimi. Am dat să întreb ce s-a întâmplat, dar și Sof a dus mâna la gură.
-Șsst! Să nu ne audă Mami că…
Alecsia a preluat fraza din gura soră-sii:
-Că are treabă! Nu vrem să o deranjăm.
Apoi amândouă au privit spre cer. Cum nu e strop de cer pe tavanul sufrageriei, ochii ni s-au oprit pe marginea din rigips care acoperă lanțul de spoturi. Pe marginea ei era jumătate de Olel! Bietul măgăruș de pluș părea că stă să se prăbușească-n gol!
Așa se explică lacrimile din ochii Sofiei. Măgărușul e prietenul, sufletul, jucăria ei încă din ziua când a deschis ochii.

-Cum a ajuns măgărușul ăsta acolo?
Sofia a vrut să spună ceva, dar sora ei a vorbit din nou peste ea:
-Ne-am jucat de-a ”aruncă Lelu” și s-a prins acolo!
-Și de ce n-ați chemat-o pe Mami, în loc să stați să plângeți?
Mânuțele iar s-au lipit de guri:
-Mami are treabă!
-Dai Olel? Te log, Tati!
Hai, spuneți-mi un tată care rezistă să se uite în castanele înflăcărate și să spună ”Nu!” Eu n-am putut. M-am ridicat pe vârfuri și am întins mâna. Am prins bucata de pluș și catifea și, în fracțiunea de secundă până i l-am dat Sofiei, am simțit cum îi redau ceva din sufletul ei mic.
Măgărușul a dispărut imediat din mâna mea și, până să clipesc, nedumerit că nu aud măcar un ”Mulțumesc”, au dispărut și fetele, lăsând în urma lor un parfum de păr moale și chicoteli.
Am ridicat din umeri – ca bărbat singur într-o casă plină de fete te obișnuiești repede cu ingratitudinea – și am mers în bucătărie. Silvana terminase de vorbit la telefon și m-a salutat cu una dintre formulele tipice unei familii:
-Ai venit?
Am răspuns, apelând și eu la o formulă împământenită:
-Fetele păreau ok…
-Eh ok, ne-am certat până acum!
(mai mult…)

Mă uit la poza asta, postată de nevastă-mea pe Facebook…

… și mă gândesc că, pentru a doua oară în viața mea, mă pregătesc să ridic ochii spre cer, să-mi împreunez mâinile a rugă și să strig: ”Doamne, știu că nu se poate să-mi dai norocul soacră-mii în materie de gineri, dar ai milă de robul Tău și dă-mi un băiat bun pentru fiica mea!”
”Dă-mi?” se va auzi o voce de deasupra Lumii. ”Cum adică Dă-mi?” va continua vocea, tunătoare – că doar așa-i șade bine vocii Creatorului – dar și mirată – că doar mare e grădina Domnului și tații de fete provoacă mirare mereu și oricui: ”Poate vrei să spui Dă-i!, că doar nu pentru tine e hărăzitul ei!”
Văzând că are chef de vorbă, chiar dacă termenul de ”hărăzit” sugerează ceva nenegociabil, tatăl de fată prinde curaj și spune: ”Da, Doamne Dumnezeul meu, dă-mi băiatul ăla puțin. Să-l desfac precum am făcut cu prima mașină de pompieri pe care mi-ai trimis-o de Crăciun. Doar văd din ce material e făcut, poate una-două piese le așez unde cred eu că ar fi trebuit să fie de la început și apoi Ți-l dau înapoi. Să-l hărăzești altcuiva, dacă mie nu-mi place de el!”
(mai mult…)

Foto Alex Mazilu

Noi sărbătorim întotdeauna Halloween-ul. Nu, nu suntem obsedați de mâini sângerânde, prinse de gât ca un colier, nici nu am jurat, pupând mâna vreunui druid, scăldați de Luna Plină. De fapt, avalanșele de vampiri, vrăjitoare, monștrii mai mari sau mai mici care apar din mai toate ascunzătorile nebănuite ne prind imediat după una dintre cele două mari serbări ale anului nostru, 27 octombrie.
Acum exact 4 ani, Sofia trebuia să se nască în preajma Crăciunului. A venit în preajma Halloween-ului. Așa a fost ea, mai rapidă. Ne-am speriat, am învățat, în câteva zeci de minute, sute de termeni medicali. Și, în zilele care au urmat, monștrii care bântuiau străzile erau îngeri de silicon pe lângă demonii care ne măcinau pe noi. Nu vreau să-mi amintesc acum. De fapt, niciodată.
A trecut. Îmi amintesc ziua, 2 noiembrie 2012, când o voce de înger, cu aripile transformate în halat de medic mi-a spus: ”E bine!”
Atunci am scris câteva rânduri, mi-am schimbat toată viața și apoi m-am culcat. Primul somn odihnitor după o săptămână.
2 noiembrie 2012
” În cât timp epuizezi, în condiții normale, ”arsenalul” de rugăciuni pe care-l ai? Un minut? Două? Poți să te rogi, fără să te repeți cât ține o melodie? Eu nu. Tatăl Nostru, câteva cuvinte din Crezul și apoi mă copilăresc cu primele vorbe din Înger, îngerașul meu…
Și apoi vine un moment când soarta te plachează ca la rugby, crezi că alergi prin viață și te trezești în genunchi, cu privirea lipită de pământ, incapabilă parcă să urmeze sufletul care caută pe cer o rază de speranță.
Brusc observi că ”arsenalul” devine mai bogat, inventezi rugăciuni, iei porunca sfântă de a nu avea alți sfinți și ai fi în stare să te rogi la frunzele căzute, la ferestre deschise spre nicăieri. Orice loc devine un templu, în care te poți ruga în liniște, chiar dacă în jurul tău vacarmul nu încetează nici măcar o fracțiune de secundă.
Apoi, printre rugi, începi să cauți semne dacă ți-au fost ascultate, dacă vreo divinitate a avut o clipă de răgaz ca să te audă. Cauți, bunăoară, o lumină în spatele ochilor doctorilor când îți spun doar ce nu vrei să auzi. Vrei să vezi profeți biblici în oamenii care-ți spun ”Lasă că va fi bine!” deși știi că sunt oameni obișnuiți, lipsiți de orice har.
În astfel de momente, păcătosul se roagă cu mai multă patimă decât habotnicul, cuvintele ”Iartă-ne nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” te ard ca un fier roșu. Uiți dușmănii, cauți prietenii și, când le găsești, îți dai seama că de fapt vrei să fii singur, să te rogi… și atât.
Apoi afli că speranța moare înaintea celor pe care-i iubești, simți cum deznădejdea ia locul fricii, că reproșurile, blestemele înlocuiesc cuvintele frumoase, lovești lucruri, le arunci și le privești cum se fărâmă de pereți așa cum visele tale se sfărâmaseră de crunta realitate.
Și apoi… vezi Lumina. Habar nu ai cui să-i mulțumești. Omului care te-a salvat, divinității. Care rugă a avut efect, care promisiune făcută chiar ție s-o ții. Te-a ajutat că te-ai rugat la frunze? Că ai căzut în genunchi în fața unei icoane? Știi doar că împlinirea dorinței atât de arzătoare e mai neprețuită decât orice alt dar primit până atunci. Iar darul e întrupare a Luminii care te călăuzește prin întunericul vieții tale de până atunci.”
Dar, în fine, asta e povestea noastră de acum 4 Halloween-uri. Halloween-ul în care am aflat că demonii sunt muritori. Acum, perioada asta e prilej de bucurie.
-Tati, ție îți plac fetele?
-Sigur, Sof, dar ce ți-a venit de…
Cam devreme pentru dileme din astea, dar sunt deschis… discuțiilor, nu și realităților.
-Ce-ți place mai mult, zâna sau vrăjitoarea?
(mai mult…)

Azi aveam altceva de notat în Jurnal. Cum Sofia a avut la grădi ”ora de pus murături” și cum…

Jurnalul ăsta l-am început pentru că simțeam că pierd lucrurile frumoase din copilăria fragedă a fetelor mele. Le uiți, așa cum uiți unde ai pus moțul tăiat la un an. Când vrei să-l arăți cuiva nu dai de el, dar uneori, umblând după altceva prin cele mai acoperite locuri, dai peste el. Și strângi cutia în brațe și plângi.
Așa voi strânge eu cândva filele astea de jurnal și, oriunde l-aș deschide, va fi un zâmbet, un clinchet de râs sau o șotie care pe moment m-a enervat, dar pe care o voi privi cândva ca pe un dulce dar.
Numai că azi aș fi ipocrit dacă aș vorbi de murături – deși, fie vorba între noi, chiar merita snoava cu gogoneaua – pentru că am altceva în minte. Sunt nervos.
Urmăresc de câteva zile cazul școlii din Pitești unde o clasă întreagă – copii și părinți – se luptă cu un băiat. Și tot de câteva zile mă chinuie întrebarea: ce aș face eu într-o astfel de situație?
Am citit relatări, păreri de tot felul, specialiști din mai toate domeniile și m-am gândit așa: e grav dacă măcar un sfert din ce spun copiii și părinții ăia e adevărat că au pățit în ultimele luni. Eu nu rezistam! E o poveste fără vinovați. Ba e sistemul, lipsa de personal, boala, foștii colegi ai băiatului. Ok, sunt de acord, dar nici colegii de acum nu au vreo vină. Chiar toți părinții lor sunt nebuni să fugă de la serviciu ca să stea pe un hol de școală cu foi de A4 în mână?
Vă spun cu mâna pe inimă: nu înghițeam sub nici o formă să-mi amenințe cineva copilul cu un compas! Nu știu exact cum făceam, dar a doua zi cel care mi-a amenințat copilul nu repeta gestul! ”Vă tai pe toți și după aia mă sinucid!” Pe bune? Copilul meu nu are de ce să audă asta. Sau, în fine, nu de două ori.
Suntem toți nebuni? Am ajuns în situația în care negociem lucrurile astea? Că profesorul a luat notă de situație, directorul e preocupat, că nu e psihologul la serviciu, să întrebăm și un neuropsihiatru, stai că nu e la cabinet, că stai să vezi, că nu e chiar așa? Hai să fim serioși, mă jur pe soarele care răsare în bătrânul Obor și luminează până-n străfunduri putinile de varză, nu-mi păsa de nimic dacă se lua cineva de vreuna dintre fetele mele!
Văd doamne indignate că școala traumatizează copiii dacă-i pune să învețe poezii pentru serbare, că sunt loviți în stima de sine dacă li se dau note, că se scofâlcesc mental dacă profesorul le atrage atenția în clasă că vorbesc la ore, dar sar acum pe părinții copiilor care sunt amenințați cu un compas!
Pe bune? Asta nu traumatizează. Doar ora de muzică îl umple de filoxeră, că își pierde copilul cheful de viață dacă află că e afon? Frica de Iad de la ora de Religie e mai periculoasă decât amenințarea cu un Iad aici, palpabil?
Școala trebuie să fie un loc al siguranței, nu unul unde copilul învață despre diversitate sub amenințare. Da, viața e făcută din bune și rele, trebuie să ia contact cu tot ce are lumea mai bun sau mai rău, dar cu un preț rezonabil.
Aveți idee ce înseamnă pentru un copil să se simtă amenințat? Să alerge la dascăl, omul pe care sufletul lui l-a investit cu încredere și acesta să ridice din umeri. Că nu are ce face. Ăsta se duce la director. Ăla clatină și el din cap a neputință. Părinții copilului amenințător plâng, învinși de situație, aduc acte medicale. Apare un psiholog care explică doct ce ar trebui făcut. Mai vine unul. Stă un părinte la ore. Apare încă un psiholog.
Și în timpul ăsta…
Suntem niște ipocriți siniștri dacă ne mințim că în tot acest timp stăm și privim totul cu calm și înțelegere! Eu măcar recunosc, n-aș putea. Simt că-mi fierbe sângele în vine numai gândindu-mă!
Cum ar arăta fiecare zi – dacă, Doamne ferește, aș fi într-o asemenea situație? Lași copilul la poarta școlii și îți spui în gând: ”Poate n-o lovește. Poate sare la altul sau poate e domnul psiholog la serviciu și nu se întâmplă nimic.” Și apoi te duci liniștit la muncă?
Câți ar putea face asta cu sufletul împăcat?
Toată compasiunea pentru copilul bătut de soartă. Nici nu sunt absurd legat de jughineala dintre copii.
(mai mult…)

Petele de ruj pe hainele bărbaților sunt ca urmele de gloanțe pe drapelul de luptă al unității. Bătălii, încleștări, privești lumina victoriei prin gaură, mijești ochii și le spui celor din jur: ”N-a fost ușor, dar a meritat!” Sigur, drapelul de luptă găurit trebuie ascuns de privirea dușmanului, incapabil să aprecieze la justa valoare victoria asupra altui dușman.
În fine, nu o mai lungesc: am o pată de ruj pe blugi. Exact ca o zgârietură de lance pe un steag de luptă, doar că în acest caz…
-Ai ceva pe pantaloni.
Omul doar stătea lângă mine, la coadă la supermarket. Singurul motiv pentru care aveam de ce să ne tutuim era poate că duminică noaptea, pe o ploaie rece ca mâna moaștelor Sfintei Paraschieva, amândoi cumpăram lapte și iaurt cu căpșuni.
-Da, e ruj…
Omul s-a oprit, a prins coșul cu ambele mâini, de parcă brusc nu mai avea destulă forță în una și mi-a făcut loc să trec în fața lui. Casiera s-a aplecat peste tejghea și s-a uitat și ea la pulpa mea, pe care tronează dâra de ruj.
-E ruj?
N-a așteptat răspunsul, dar a dăugat rapid:
-Punguță? Ceva de curățare rapidă?
-Păi ce – am întrebat eu – nu iese la spălat?
-Eh, ba da, dar mă gândesc că doamna îi bagă la spălat și…
Casiera și celălalt client întârziat se uitau prea fix la mine ca să nu am nicio reacție, așa că le-am spus povestea:
(mai mult…)