Category Archives: Jurnal de tătic

Recunosc, mă simt oarecum discriminat când intru într-o frizerie. Scaune libere la tuns, periile de păr stau aliniate de-a dreapta fiecărui loc comod, tuburile și cutiile cu tot felul de balsamuri așteaptă să dezmierde. Totuși, invariabil, aud o voce cum doar casierele din astfel de așezăminte ale răsfățului pot avea: ”Bună ziua! Vă servim cu ceva? O manichiură?”
Am însă și un avantaj. Mă cunosc mai toate manichiuristele din Obor. Și asta nu e puțin lucru!
De aceea, când – odată pe lună – fetele merg cu mama lor să se aranjeze, toată familia apelează la mine. ”Tati are relații la Barbie!”

Ok, oricât mi-ar plăcea să cred că Sofia e convinsă că Tati o știe pe diva tuturor copilăriilor, adevărul e că, la 4 ani, Sof s-ar putea jura că eu am relații să o introduc în cea mai realistă versiune a unui joc de pe tabletă, în care pictezi unghiile lui Barbie.
Dar, săptămâna trecută, a venit vremea să-și ”taie vârfurile”. Când o fetiță ia o asemenea decizie, nu prea încape loc de negociere. Silvana a încercat un timid ”Sună Mami mâine la coafor și…”
Sofia a început să țipe. Alecsia – face 8 ani la anul, dar uneori cred că minții ei îi e dor de anii de grădiniță – s-a oferit să-i taie ea părul Sofiei. Cea mică a fost imediat de acord!
O asemenea situație trebuie gestionată rapid. Am mai lăsat noi – acum vreo 4 ani – o conjunctură similară să se rezolve de la sine și… Alecsia și-a tăiat singură bretonul!
Ah, ce chin, ce dor, ce jale! Cât a bocit toată casa, când am văzut cum copilul avea doar juma’ de frunte!
Acum nu puteam risca! Sofia trebuia potolită, Alecsiei trebuie urgent să-i găsim o ocupație.
-Auzi, Mami – a spus Alecsia, privind cu jind spre suportul unde era foarfeca de decupat hârtii – dacă Sof iese bine, te coafez și pe tine.
Silvana s-a întors spre mine și, cu ochi rugători, a spus, sfârșită:
-Mihaela e în concediu, suni tu la… Barbie?
-Păi, Barbie e manichiuristă!
-Trebuie să fie vreo colegă. Doar vârfurile…
-Bine, sun acum!
(mai mult…)

Ușa dormitorului s-a deschis ca izbită de valuri și imediat a intrat lumina lunii. Ca un mosor de beteală s-a răsfirat pe podea, până la picioarele patului. Pe buclele catifelate călăreau două umbre care – până să zici ”Hei, de ce nu sunteți în pat?” – s-au cățărat peste pături și trupuri înlemnite de părinți și s-au așezat direct pe perne.
-Tati, trebuie să-ți spun!
Eu n-am apucat să spun ceva, că Silvana s-a ridicat deja în capu’ oaselor, a prins lumina și atunci am văzut că pe pernele noastre stăteau Alecsia și Sofia, plus o pleiadă de plușuri.
-Ce să-mi spui, Sof? De ce nu dormi?
-O iubesc pe Elsaaaaaa!
-Și eu!
-Și eu!
Era un ”și eu” în plus. Două voci de copil și una de bărbat trezit din somn.
Silvana a prins amănuntul.
-Cum adică ”și eu”?
-Păi, Mami, și eu iubesc pe Elsa…
-Taci, Alecsia, nu de tine era vorba. Tati, cum adică ”și eu”?
-Păăăi…
Nu m-a lăsat să termin. A stins lumina, s-a întors cu spatele la noi și a tăcut. Suspect. Fetele s-au ghemuit pe pernă și m-au împins până ce aproape m-au dat jos din pat. Nu am mai așteptat un ghiont, m-am dat singur jos din pat.
Înainte de a ieși din dormitor am mai încercat:
-Să vezi…
-Taci, dormim toate!
Când închideam ușa, sfâșiind beteala de lumină, am auzit un: ”Auzi! Și eu!” Suna ca un oftat sau ca ca o dojană. Dar poate mi s-a părut.
În bucătărie, la pipa păcii cu mine, am recapitulat secvența și am repetat cu voce tare: ”Și eu o iubesc pe Elsa!” Și, cum pipa nu te întrerupe niciodată, i-am explicat ei:
Frumușică foc, albă și galbenă ca o prăjitură cu ciocolată albă și înghețată de vanilie, femeia asta m-a ajutat să petrec două ore și jumătate minunate. Totuși, nu am văzut-o niciodată. Doar în poze.

Sâmbătă după-amiază, pe la 5, fata asta își retușa machiajul, poate-și potrivea coada din păr închipuit pe lângă decolteu. Eu umpleam o pipă, deschideam ușa de la balconul sufrageriei și lăsam frigul de afară să alunge până și ecoul țipetelor și chicotelilor fetelor care se aranjează să iasă în oraș.
(mai mult…)

Cel mai important era să nu izbucnim în râs. Așa că fiecare se gândea la ceva care să-i șteargă zâmbetul de pe chip. Și să pară cât de serios poate el.

-Crezi că te descurci?
Tonul întrebării și privirea Silvanei trădau așteptarea momentului în care urma să mă umflu de plâns și să mă prăbușesc urlând: ”Nuuuu! Normal că nu! Te implor nu ne lăsa!”
Nu a fost așa. Am tăcut și am evaluat posibilitățile. În două situații mintea bărbaților funcționează la capacitate maximă. Una dintre ele este în intervalul – care trebuie să fie cât mai scurt – dintre întrebarea unei femei și răspunsul pe care ea-l așteaptă.
Acest aparent inofensiv ”te descurci”, cu un semn de interogație agățat de ”curci”, sună ca o mâță turbată care traversează un gang întunecat, având legate de coadă cutii goale de bere.
În mod normal, ai două răspunsuri: Da sau Nu. Femeile îl privesc pe primul doar ca pe o fază tranzitorie spre ”Știam, lasă, acum e târziu, data viitoare rezolv eu! Fără să mă mai bazez pe tine!” Lucrurile se complică dacă apelezi din prima la soluția ”Nu, nu mă descurc!” Nu mă înțelegeți greșit, în ochii ei ești la fel de incompetent, dar nu faci nici măcar eforturile minime ca să te autodepășești…
Sigur, ai la îndemână benignul ”Cred că da, o să încerc…”
(mai mult…)

Astăzi vreau să-mi notez în Jurnal două povești, una e dinainte de a mă naște și alta e după ce m-am născut a doua oară.
Înainte trebuie să vă spun ceva: iubesc găluștile cu prune. Învelite în pătură de pesmet și zahăr, cu carnea pufoasă și mirosind a vanilie și rom, când le spargi în gură și pruna lasă zeama să te îmbete…
În fine, nu asta e povestea!
Toate basmele încep cu ”A fost odată ca niciodată” sau cu ”Când era bunica fată mare” Prima mea poveste începe cu a doua formulă, doar că bunica nu mai era fată mare, dar mama mea era. Avea puțin peste 10 ani.
La noi în familie, circula o poveste de când mama era copilandră, undeva prin preajma nașterii rock’n’roll-ului. De atâtea ori mi-au spus-o și ea și bunicul – Dumnezeu să-i ierte! – că trebuie să fi fost adevărată. Și, chiar dacă nu era pe de-a-ntregul adevărată, mult îi mai făcea să râdă, să lăcrimeze.
Bunicul meu a fost un rapidist înfocat. Pentru el cerul perfect trebuia să fie alb-vișiniu iar inscripția de pe spatele peluzei stadionului din Giulești, ”Mâncați zilnic pește oceanic!”, se traducea în sufletul lui ca: ”Nu e pește ca stavridul și echipă ca Rapidul!” Nu-mi amintesc măcar o dată în care să fim amândoi într-un tren și să nu-mi arate, când intram sau ieșeam din Gara de Nord, inscripția tot mai scorojită de ploaie și soare.
Nu îmi imaginez cum ar fi fost o duminică în care Rapidul să joace în Giulești și el, cu prietenii lui, să nu meargă pe stadion. Dacă jucau feroviarii ”acasă”. Doamne, cum spunea ”acasă”, când era vorba de fotbal, parcă jucau la noi, în sufrageria din apartamentul din inima Oborului.
Când jucau în deplasare, el și companionii se adunau în jurul unui radio și ascultau meciul. Mama îmi spunea că duminicile alea miroseau a vin pelin și înțepau la nas ca sifoanele umplute încă din zori, la sifonăria de pe Predoleanu.
În familie cică mai era un ritual, odată la două duminici. Se scula bunica de dimineață și făcea sandviciuri, ”Să mâncați ceva, că parcă văd că după meci beți pe stomacul gol!” Într-o dimineață din asta, fetița, mama mea, s-a trezit și ea și s-a pus pe trebăluit. A făcut… găluști cu prune. Atât prinsese la vârsta ei din câte bunătăți făcea bunica!
Când bunicul își lua fanionul și fularul ”de meci”, mama i-a dat o pungă cu câteva găluști. ”Pentru tine, tata”… a spus și, peste 40 de ani, când bunicul îmi povestea a suta oară întâmplarea, încă i se îmbujorau ochii a plâns.
Acum întrerup puțin povestea și vin în zilele noastre. Soarta unui tată de fete are multe părți bune, dar și ceva minusuri. Vreo mie din minusurile astea le-am arătat eu prin paginile Jurnalului, dar mai e unul. Fetele și mama lor gătesc.
De cele mai multe ori e joacă-n trei, se murdăresc cu făină, râd când coca li se lipește de mâini. Locul arată după joaca ”de-a mama” ca Pădurea Fermecată după ce au avut crize de isterie Alba ca Zăpada, Cenușăreasa și Frumoasa Adormită.
Asta n-ar fi o problemă, dar de fiecare dată mă așteaptă cu rezultatul muncii. Să-l gust. Nici asta n-ar fi o problemă, dar vor să-l mănânc pe tot. Cel mai mult insistă Sofia care, la 4 ani, are prea proaspete în minte insistențele noastre cu ”papă tot că e bun”. Alecsia, la 7 ani, se distrează de mutra mea cum mestec greu și cum zâmbesc, tot mai fad, doar ca să le fac plăcere.
Iar Silvana… cred că în locul ei nici eu n-aș mișca vreun deget s-o scot din încurcătură.
Într-o seară, acum vreo săptămână, m-a sunat Silvana și mi-a spus că fetele vor să-mi facă găluști cu prune. Am înghițit în sec, dar apoi am simțit o strângere de inimă. ”Cum or ieși?” E ca la chintă. Te bucuri că o ai în mână, dar te gândești: ”Dacă e mică?”
Am lăsat să treacă vreo oră și am sunat acasă:
-Cum au ieșit găluștile?
Abia o auzeam de zarva de lângă ea.
-Ca la mama acasă!
Atât mi-a zis și apoi se auzea numai vocea Sofiei care striga:
-Hai acasăăăăă! Avem guște!
”Ca la mama acasă!” Am rămas pe gânduri. Nu apucasem să întreb: ”Ca la mama ta sau ca la a mea?”
Hai să mă întorc la mijlocul anilor ’50. Tare mândru a plecat bunicul la meci, înarmat cu punga cu bunătăți pregătite de fiică-sa.
Mult după prânz s-a întors însoțit de câțiva prieteni. Erau bucuroși ( pe vremea aceea Rapidul bătea tot ce mișca din 22 de picioare!) și abia așteptau să asculte la radio cronici laudative.
Mama se jura că i-a întrebat dacă le-au plăcut găluștile și că ei au spus că au fost ”ca la mama acasă!” Acum, după atâția ani, mă gândesc că ciudate mame aveau rapidiștii pe atunci! Bunicul spunea că nu l-a întrebat, că, dacă ar fi făcut-o, ar fi spus adevărul. Eu tind să cred versiunea maică-mii, pentru că bunicul era mare meșter la vorbe și e imposibil să nu fi spus măcar un compliment care să nu trosnească precum sifonul plin ochi.
Care adevăr? Un strop de răbdare.
(mai mult…)

Probabil că există miliarde de definiții ale fericirii, cam tot atâtea câți oameni sunt fericiți, dar, pentru mine, fericirea înseamnă păr moale și voaluri colorate.

Habar nu am ce e fericirea, dar cred că are legătură cu sfârșitul unei zile de rahat, în care te-a urmărit gândul că sigur va veni momentul în care o să închizi ochii, o să asculți ” God’s Gonna Cut You Down” și o să visezi cum sucești gâtlejuri. Tresari dacă vorbește cineva mai tare lângă tine, strângi pumnul ca și cum ai avea acolo un craniu de dușman. Apoi ajungi acasă și te trezești că dansezi prin casă A Ram Sam Sam.
Când fetele cad pradă viselor din brațele de pluș ale nopții, te închizi cu un laptop și o pipă. Închizi ușa între tine și lume. Pui căștile…
(mai mult…)

Vineri am evadat. Sau, mai bine zis, am fugit de acasă. Cum se spunea, pe vremuri, când vreun puști își pierdea mințile: ”m-am trezit singur în lift, cu banii de pâine în buzunar și am plecat spre bufetul gării”!
Dar Silvana m-a găsit, precum mâna lungă a legii prindea pe vremuri nelegiuiții care străbăteau preria. M-a prins de telefon și m-a scos din mijlocul unei adunări de mai mulți tipi, care abia evadaseră și ei din carcerele conjugale. La câteva minute după ce închisesem cu ea, murmuram și râdeam pe înfundate: ”doamna goală, doamna goală…” sper că nu m-a auzit cineva.
Nu că mi-ar fi păsat. Ce mi-a spus nevastă-mea era mult mai grav decât să aud vreun comesean spunând: ”Ia uite, la televizor n-ai fi zis că e obsedat!” Și, oricum, la o masă de bărbați, cuvintele ”doamnă” și ”goală” sunt mai mult sintagmă decât vorbe separate.
Ce se întâmplase? Silvana spune că a avut ceva treabă prin casă și a vrut să o ”parcheze” pe Sofia la televizor. Știu, știu, soluția e proastă, dar să ridice piatra cel care n-a păcătuit măcar o dată! Să spună vreun părinte că niciodată-n viață nu i-a mulțumit lui Dumnezeu că nu s-a limitat la creat femei și bărbați și a lăsat pe lume și desenele animate. Nu-l cred.
Sau soluția la care fiecare dintre noi a apelat măcar o dată la petreceri: ”Tati, îmi dai telefonul să mă joc?” Și tu întinzi aparatul, punând în balanță liniștea cu eventualele stricăciuni. Spui, mai mult ca să te auzi vorbind: ”Dar nu umbli decât la jocul cu pisica!”

Normal, toți am trecut prin scuzele către prieteni că le-am trimis un mesaj din 20 de m-uri sau că l-ai sunat și apoi un copil cânta ”Un elefant se legăna” în timp ce bietul apelat strigă ”Aloooo!”.
Nimeni nu se poate jura că a văzut ce fac micuții de la o petrecere când se adună în jurul unei tablete și respectă doar o singură regulă: ”Oamenii mari sunt acum la masă. Liniște!”
Silvana i-a pus desene pe tabletă și a plecat în treaba ei. Spune că atunci a sunat-o o prietenă, mama unui băiețel de aproximativ aceeași vârstă cu Sofia, 4 ani.
Vă redau cu aproximație povestea prietenei noastre. Are femeia de făcut ceva și băiețelul a fost ”parcat” la televizor. Primul post de desene nu avea ceva bun. Copilul a strâmbat din nas. Al doilea la fel. Și tot așa, până a ajuns la posturile de muzică.
-Nu, mami, nu e desenul bun!
Exasperată, femeia a pornit calculatorul și a intrat într-un playlist de filme, în care știa că trebuie să existe și cheia spre liniște.
-Ce pun?
-Mami, vleau un desen flumos.
-Sigur, care?
-E unul cu o doamnă goală care se spală ca pisica.
(mai mult…)

Am vrut să îi fac un cadou de Ziua Mondială a Frumuseții, pentru că ea e unul dintre cele două ( ok, trei!) motive pentru care ziua asta ar trebui sărbătorită strașnic în casa noastră, dar…
-Tati, cum arătam când eram mică?

Ca orice părinte care vede cum se încheie ultima pagină a Jurnalului de vacanță, gândurile mi-o iau razna. Mă gândesc că au trecut 20 de ani, sper că trăiesc și atunci și că Sofia, la 24 de ani, îmi va spune încă ”Tati” și că are curiozități pe care imaginile nu le satisfac pe deplin.
Așadar, suntem în 9 septembrie 2036 și eu îi dau cadoul pe care i l-am pregătit pentru 9 septembrie 2016.
(mai mult…)

Știu că la ultima filă din Jurnal – o găsiți AICI – am lăsat în coadă de pește: o merge tati cu măcar una dintre fete la prima zi de școală? Un fel de parastas vesel al verii care ne-a murit la picioare, dar, mărturisesc, țineam să prind o porție din coliva vacanței. Răspunsul îl cam intuiați: și cum făceau să mă oprească? Și acum îmi pare rău că am mers. Adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi plăcut vreodată festivitatea de începere a școlii! Mai ales când eram elev!
Toate lozincile alea cu ”Un nou început!” ”Încă un pas spre desăvârșire!” sau pionierescul ”Tot înainte!”, toate nu făceau decât să mă amărască și mai tare. Juliturile mele din genunchi usturau încă a vacanță și toți se încăpățânau să mi le acopere cu pantalonii de uniformă. Acum, după ani, le mulțumesc, dar atunci…
Unde v-am lăsat cu povestea? Aha, gata știu: fetele și mama lor își alegeau hainele pentru prima zi, iar eu aveam impresia că nu mă vor lua cu ele. Știu că vine și momentul când vor spune: ”Tati, hai rămâi aici, că mă văd colegii!” Dar parcă mi-aș dori să vină cât mai târziu.
Silvana a continuat micul ei discurs:
-Ne-am gândit că ai treabă, dar… Alecsia vrea să mergi cu ea!
-Și eu vleau cu Tati!
Silvana a continuat să expună planul hotărât pentru ziua de luni:
-Eu o duc pe Sofia la grădi și tu cobori cu Alecsia la școală. Vezi că e la 9! Nu te întinzi la cafea! Nu te apuci de scris la Jurnal sau mai știu eu ce!
Nu au fost multe comentarii. Ba, dacă mă gândesc bine, doar Sofia a murmurat ceva. Nu i-am dat atenție. Și rău am făcut!
Sofia a început al doilea an – din cei 4 de viață! – de grădi. Toată vara părea că îi e dor de ”doamna”, de prietenii de joacă, de cântece, poezii și dansuri. Dimineața, însă, s-a trezit cu fundu-n sus.
A mârâit la spălat, a strâmbat din nas la micul dejun și, a dat în clocot când a venit momentul lui ”Hai, rapid, îmbrăcarea, că întârziem!”
Alesese seara o rochiță roșie pentru prima zi. Ea și-a pus-o frumos pe spătarul canapelei. Acum, însă, s-a repezit la coșul cu rufe murdare, multe aduse de la bunici doar pentru a fi date altor copii după ce vor fi spălate și a scos o rochiță ponosită, cu o Elsa din care dispăruseră multe straturi, spălate de detergent sau scorojite în soare.
Până să ajungă maică-sa la ea, a pus rochița și… n-a mai fost chip să i-o scoată nimeni. Promisiuni, rugăminți, lacrimi, nimic n-a funcționat. Sofia a pornit spre grădi îmbrăcată ca pentru prășit!
Aveam să aflu – de la o Silvana răvășită care a ajuns în ultima clipă la școală – că la grădi Sofia a făcut un halimai…
Biata prințesă, pur și simplu vacanța s-a exorcizat din ea cu durere! Dacă puteam, făceam la fel, pentru că mare durere lasă-n urmă demonul libertății!
Am ajuns cu Alecsia la școală exact la timp. Careul era plin de… hai, pe bune, vrea cineva o descriere a curții unei școli în prima zi de după vacanță?
(mai mult…)

Pe canapea ne înghesuim destul de mulți. E Olel, măgărușul din pluș, mirat că Sofia poate sta atât de mult departe de el. Lângă el e Unicornul. Ăsta și ursulețul Sclipici au apărut în viața noastră la începutul verii. Fetele erau deja la bunici, ascunse de lava de praf din București la umbra frunzelor de căpșuni. Am dat o fugă până la ele și – cine n-ar face la fel să ridice primul piatra pe care scrie ”Risipă” – am ascuns printre bagaje un sac de jucării. Între lucruri scumpe, care zbârnâie, merg, pun mintea la lucru, am înghesuit și două arătări din pluș, fiecare lung de-o palmă.
-Ăsta e Sclipici – a spus imediat Alecsia, ignorând restul darurilor – o să dorm cu el și o să-mi amintească de tine, până vii!
-Ata Unicolnu’ – a spus și Sofia, luând a doua arătare – e… Tati!
Acum, când fetele se strecoară în patul nostru, Sclipici și Unicornul nu lipsesc.
Să revin! Olel, Unicornul, Sclipici, Bella. Bella e sora/soția/prietena lui Ponică, plușul de care Alecsia e nedespărțită de aproape 8 ani! Ponică e și el cu noi pe canapea. Mai e pisicul Mitzu… ăsta e chiar pisică, în toată regula și atât. Restul familiei e în mijlocul sufrageriei, adică Sofia, Alecsia și Silvana. Dar nu se văd bine. În jurul lor e un zid de haine, hăinuțe și niște chestii destul de mici ca să i se pară deocheate unui tată de fete.
Misiunea nu ne implică, pe niciunul de pe canapea: ce haine vor fi purtate MÂINE, Sofia la prima zi din al doilea an de grădi – Doamne, cum fugărești Tu timpul de sub picioarele noastre! – Alecsia începe clasa întâi și Silvana… participă la ambele evenimente. Eu… eu am… eu am deschis gura când treaba era terminată și haine vag asortate anunțau cum va vedea Soarele primul parastas al Vacanței de vară:
(mai mult…)

-E cam… cum să spun eu?
Îl vedeam pe tipul din fața mea cum e jenat că nu găsește sinonime la ”gay”.
-E puțin cam…
Privea fix punga mea de pipă și, aici eram de acord cu el, obiectul arăta ciudat. Croită din pânză de sac, prinsă cu o bucată subțire de sfoară, punga are doi călăreți pictați pe o față. E mai bărbătească decât o scărpinare la… în miez de vară ( nu am găsit nicio soluție elegantă pentru cuvântul ”coaie”, dar era o discuție între bărbați!). De aia părea ciudat că are agățată o jucărie. Un mic tigru din Ice Age. Din ăla care dă din cap când îl miști.
-E cam… pe invers… jucăria aia, prinsă acolo. De ce o ții?
Prietene, e o poveste lungă, dar văd că ai ceva timp așa că…
Fix acum doi ani, pe 30 august 2014 – Doamne, cum faci Tu timpul să zboare! – puneam poza asta:

Și scriam așa: ” Într-o familie cu 3 de Alexandru iei ce cadou apuci! Leonte a fost adjudecat de…. tati!”
Leonte încă e la noi în casă, dar e mult mai scărmănat. De altfel, m-a rugat să nu-i pun o poză recentă sau cel puțin să nu fac asta până nu-i coase cineva spatele, din care sângerează vată.
În fiecare an, 30 august e o serbare aparte în familia noastră. Alecu, Alecsia și Sofia-Alexandra… nu mă întrebați de ce Silvana nu și-a luat până acum și ea un al doilea prenume. Dar nu asta e important acum – am mai spus chestia asta, uite AICI o descriere mai exactă a zilei botezată ”Sfântul Tati” – ci faptul că, deși anul ăsta am pe masă două daruri care sunt doar ale mele, un papion negru ca tăciunele și o pereche de butoni cu doi căluți aurii, mi-am dat seama că alte daruri, mult mai importante stau sub ochii mei și abia așteaptă să fie culese. Altfel… se trec! Ca perele mălăiețe care nu ajung în gura lui Nătăfleață.
Anul ăsta am sărbătorit toți, în curte. Când totul s-a încheiat, la o pipă, mă uitam la daruri. Și mi-am amintit două secvențe. Și mi-am dat seama că eu aveam patru daruri, nu doar două! Patru, prietene, mi-am scos pârleala pentru multe onomastici!
Acum câteva zile, Alecsia a ”capturat” două agățătoare pentru telefon, două figurine din Ice Age. Tare mândră era de ele! A făcut planuri cum le va agăța la ghiozdan. Le-a ascuns de Sofia. Nu știu ce mi-a venit, dar m-am trezit spunându-i: ”Astea nu sunt ale mele?”
Mânuța i s-a strâns pe micile comori și ochii i s-au împietrit. I-am spus că glumeam, am ciufulit-o a alint și mi-am văzut de ale mele.
Seara, înainte de culcare, am simțit-o pe la noi prin dormitor. Am crezut că ”se sustrage” de la programul de seară ca să mai vadă un episod din Zorro, așa că am azvârlit din grădină un ”Alecsia, treci în cameră!” Și iar mi-am văzut de ale mele.
Când am ajuns în pat, mi-am pus obosita chelie pe pernă și mi-am băgat o mână sub pernă. Am tras-o repede, zgâriat de ceva. Amorțit de așteptarea somnului, am crezut că am strivit vreo mâță și am dat repede perna la o parte, sperând ca măcar câteva vieți să fi rămas din cele nouă ale bietei ființe. În loc de măruntaie de pisic, am văzut jucăriile Alecsiei.
Dimineață, când a venit ca să se asigure că nimeni nu mai doarme dacă ea e trează, i-am întins zdrăngănelele, crezând că le-a ascuns de Sofia sub perna mea.
-Nu, tati, ia-le! Ți le dăruiesc!
Ți-am spus de papion, de butoni, ei bine, figurinele sunt al treilea cadou!
Seara, pe 29 august, pândeam prin geamul bucătăriei de vară a vecinilor cum se făceau clătite. Copiii noștri și ai lor – o ceată de cinci guri – pândeau același lucru, dar poziția mea era mai bună și în plus ei erau la etapa ”nu mâncați felul al doilea, nu primiți clătite!” M-a ajutat și fața, probabil, pentru că am primit două bucăți, rotite peste câte o lingură de dulceață de afine. Dar… ar mai fi mers una.
(mai mult…)