Jurnal de tătic. Nu e pește ca stavridu’ … pariu că nu știți urmarea?

Astăzi vreau să-mi notez în Jurnal două povești, una e dinainte de a mă naște și alta e după ce m-am născut a doua oară.
Înainte trebuie să vă spun ceva: iubesc găluștile cu prune. Învelite în pătură de pesmet și zahăr, cu carnea pufoasă și mirosind a vanilie și rom, când le spargi în gură și pruna lasă zeama să te îmbete…
În fine, nu asta e povestea!
Toate basmele încep cu ”A fost odată ca niciodată” sau cu ”Când era bunica fată mare” Prima mea poveste începe cu a doua formulă, doar că bunica nu mai era fată mare, dar mama mea era. Avea puțin peste 10 ani.
La noi în familie, circula o poveste de când mama era copilandră, undeva prin preajma nașterii rock’n’roll-ului. De atâtea ori mi-au spus-o și ea și bunicul – Dumnezeu să-i ierte! – că trebuie să fi fost adevărată. Și, chiar dacă nu era pe de-a-ntregul adevărată, mult îi mai făcea să râdă, să lăcrimeze.
Bunicul meu a fost un rapidist înfocat. Pentru el cerul perfect trebuia să fie alb-vișiniu iar inscripția de pe spatele peluzei stadionului din Giulești, ”Mâncați zilnic pește oceanic!”, se traducea în sufletul lui ca: ”Nu e pește ca stavridul și echipă ca Rapidul!” Nu-mi amintesc măcar o dată în care să fim amândoi într-un tren și să nu-mi arate, când intram sau ieșeam din Gara de Nord, inscripția tot mai scorojită de ploaie și soare.
Nu îmi imaginez cum ar fi fost o duminică în care Rapidul să joace în Giulești și el, cu prietenii lui, să nu meargă pe stadion. Dacă jucau feroviarii ”acasă”. Doamne, cum spunea ”acasă”, când era vorba de fotbal, parcă jucau la noi, în sufrageria din apartamentul din inima Oborului.
Când jucau în deplasare, el și companionii se adunau în jurul unui radio și ascultau meciul. Mama îmi spunea că duminicile alea miroseau a vin pelin și înțepau la nas ca sifoanele umplute încă din zori, la sifonăria de pe Predoleanu.
În familie cică mai era un ritual, odată la două duminici. Se scula bunica de dimineață și făcea sandviciuri, ”Să mâncați ceva, că parcă văd că după meci beți pe stomacul gol!” Într-o dimineață din asta, fetița, mama mea, s-a trezit și ea și s-a pus pe trebăluit. A făcut… găluști cu prune. Atât prinsese la vârsta ei din câte bunătăți făcea bunica!
Când bunicul își lua fanionul și fularul ”de meci”, mama i-a dat o pungă cu câteva găluști. ”Pentru tine, tata”… a spus și, peste 40 de ani, când bunicul îmi povestea a suta oară întâmplarea, încă i se îmbujorau ochii a plâns.
Acum întrerup puțin povestea și vin în zilele noastre. Soarta unui tată de fete are multe părți bune, dar și ceva minusuri. Vreo mie din minusurile astea le-am arătat eu prin paginile Jurnalului, dar mai e unul. Fetele și mama lor gătesc.
De cele mai multe ori e joacă-n trei, se murdăresc cu făină, râd când coca li se lipește de mâini. Locul arată după joaca ”de-a mama” ca Pădurea Fermecată după ce au avut crize de isterie Alba ca Zăpada, Cenușăreasa și Frumoasa Adormită.
Asta n-ar fi o problemă, dar de fiecare dată mă așteaptă cu rezultatul muncii. Să-l gust. Nici asta n-ar fi o problemă, dar vor să-l mănânc pe tot. Cel mai mult insistă Sofia care, la 4 ani, are prea proaspete în minte insistențele noastre cu ”papă tot că e bun”. Alecsia, la 7 ani, se distrează de mutra mea cum mestec greu și cum zâmbesc, tot mai fad, doar ca să le fac plăcere.
Iar Silvana… cred că în locul ei nici eu n-aș mișca vreun deget s-o scot din încurcătură.
Într-o seară, acum vreo săptămână, m-a sunat Silvana și mi-a spus că fetele vor să-mi facă găluști cu prune. Am înghițit în sec, dar apoi am simțit o strângere de inimă. ”Cum or ieși?” E ca la chintă. Te bucuri că o ai în mână, dar te gândești: ”Dacă e mică?”
Am lăsat să treacă vreo oră și am sunat acasă:
-Cum au ieșit găluștile?
Abia o auzeam de zarva de lângă ea.
-Ca la mama acasă!
Atât mi-a zis și apoi se auzea numai vocea Sofiei care striga:
-Hai acasăăăăă! Avem guște!
”Ca la mama acasă!” Am rămas pe gânduri. Nu apucasem să întreb: ”Ca la mama ta sau ca la a mea?”
Hai să mă întorc la mijlocul anilor ’50. Tare mândru a plecat bunicul la meci, înarmat cu punga cu bunătăți pregătite de fiică-sa.
Mult după prânz s-a întors însoțit de câțiva prieteni. Erau bucuroși ( pe vremea aceea Rapidul bătea tot ce mișca din 22 de picioare!) și abia așteptau să asculte la radio cronici laudative.
Mama se jura că i-a întrebat dacă le-au plăcut găluștile și că ei au spus că au fost ”ca la mama acasă!” Acum, după atâția ani, mă gândesc că ciudate mame aveau rapidiștii pe atunci! Bunicul spunea că nu l-a întrebat, că, dacă ar fi făcut-o, ar fi spus adevărul. Eu tind să cred versiunea maică-mii, pentru că bunicul era mare meșter la vorbe și e imposibil să nu fi spus măcar un compliment care să nu trosnească precum sifonul plin ochi.
Care adevăr? Un strop de răbdare.