Category Archives: Jurnal de tătic

Da, fraților, s-a petrecut și această grozăvie! Sofia s-a îndrăgostit. Rău de tot, dragostea i-a umplut sufletul mic de-l pui în degetarul zânei care le coase hainele spiridușilor. I-a umplut sufletul atât de mult că nu mai e loc acolo nici pentru Olel, măgărușul de pluș care-i veghează visele, nici pentru Tati. Sufletul e plin ca inima unui izvor și tot ce pe afară e imediat sorbit de căpriorii hăituiți.
Scuzați-mă, vorbesc cam în dodii, dar nu ți se îndrăgostește zilnic mezina. Chiar dacă are numai 4 ani și poate n-ar strica să încep să mă obișnuiesc cu ideea.
Am observat că e ceva în neregulă într-o dimineață, când a ieșit din cameră fără Olel. Nu a spus nimic bietul măgăruș de pluș. A rămas cu zâmbetu-i de ață groasă înghețat pe față și se uita prin mărgelele tăciune după micuța care a zbughit-o afară.
Seara, la culcare, l-a luat în brațe, dar, înainte de a se băga amândoi cu nasurile-n așternuturi, a stat cu el lipit de față și i-a șoptit ceva. Doar ei știu ce-au discutat, dar, a doua zi, parcă Olel nu mai era mirat când n-a mai fost luat pe plajă. ”Na, a crescut Sof a noastră! Nu se putea să ne iubească doar pe noi toată viața!”
Măgăruș cu creier de vată, vorbește în numele tău, eu sunt Tati! Dar…
După-amiază, când am dat s-o iau pe după umeri, să ascult marea prin părul ei, ca dintr-un ghioc, Sof s-a ferit.
-Tati, las-o pe Sof!
Contrariat, am întrebat-o direct:
-Sof, ce e cu tine?
Și-a întors spre mine fața și a mijit ochii, ferindu-i de ultimele fulgere de bronz.
-Tati, Sof e îndlăgostit!
(mai mult…)

Marea se liniștise după două zile în care a fost mai nervoasă decât o divă surprinsă de paparazi cu bigudiurile în cap. Acum abia de trimitea câte un val plăpând, să mângâie și să oblojească malul în care lovise cu atâta furie. Capricii de divă!
La doi pași de ea, ascunși de soare sub un acoperiș de stuf, eram câțiva adulți. Tăcuți, triști, ne luam ”masa de adio”. Între noi trona un castron uriaș de midii fierte.
La masă eram genul acela de oameni pe care arhivele sufletului fiecăruia dintre noi îi cataloghează drept ”prieteni de vacanță”. Oameni despre a căror existență nici măcar nu știai în urmă cu două săptămâni, dar cu care ai acum telefonul plin de fotografii. Sunt pozele în care râzi în orice moment surprins. Alea cu capete lipite ca să încapă cât mai multe fețe într-un cadru ce pare prea mic. Alea cu castelul de nisip între personaje, cu fructul mării gătit întreg și pus pe un platou cu două roșii și o frunză de salată.
Schimbam numere de telefon, adrese de mail și chiar de acasă, promiteam că ne vom scrie, ne vom suna și chiar ne vom da peste cap programele ca să ne vizităm. Știți genul ăsta de oameni? Sunt cei pe care nu-i mai vezi niciodată. Și știi asta, chiar în timp ce le dai numărul de telefon. Sunt ca geanta de plajă, șortul cu windsurfer-ul cu vela galbenă. Sunt lucruri care ți-au produs bucurii, îți amintesc de bucurii, dar care pur și simplu nu se asortează griului restului de 11 luni din an.
Ca să alung urâțenia gândurilor de sfârșit de sejur, am luat o scoică și am desfăcut-o. I-am scos ”mațul” ăla negru, am stors apoi un strop de lămâie și am înghițit-o. Cu jumătatea de cochilie din mână am luat zeamă din bol și mi-am spălat cu ea cerul gurii.
-They are good for the libido. You know… libido.
Bineînțeles că știam ce e libidoul! Grecul care vorbise era cel care pregătise scoicile. Cică le pune, fără apă, într-o oală și apoi ele fierb în apa mării care se scurge din ele.
-Yes? We’ll see if…
A continuat să vorbească, amestecând cuvinte englezești, grecești și vreo două, mai explicite, românești, învățate de la mine.
(mai mult…)

-Sper că nu vreți să cărăm acasă toate cioburile astea de scoică! Silvana, ai idee de ce miroase la noi în cameră a pește mort, de zici că ești în vestiarul de la Crucea de Piatră?
Sunt convins că nevastă-mea apreciază de foarte multe ori avantajul de a împărți casa cu un tip care se visează scriitor. Poate că ăla nu a fost un moment bun ca să aprecieze o comparație reușită și foarte sugestivă. Sau poate compania în care am lăsat slobodă fraza…
-Clușea piatlă… phuaaah!
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
Sofia și Alecsia întinseseră pe gresia camerei de hotel o grămadă de scoici, cochilii de melc și piciorușe de crab, culese de dimineață de pe plajă. Aici vroiam să ajung. Aveți prin casă astfel de amintiri de vacanță? Ați plecat vreodată de la mare – punând cu atenție în bagaje – cutii, pungi sau caserole pline cu bucăți de morți de tot felul, care nu au mai apucat să ajungă nisip? Sau aveți prin casă vreun șirag din cochilii pe care, când l-ați cumpărat, erați convinși că ”Vai, dragă, o să-l port uneori și o să-mi amintească de clipele astea minunate…” după care a început să adune calm praful din cutiile cu nimicuri de prin casă? Sunt convins că nu, pentru că nimeni nu cară de la mare scoici și melci de care nu are neapărat nevoie!
Marea a fost furtunoasă și a adus la mal milioane de astfel de resturi, ca și cum, undeva în adâncuri, când au fost întrebate ce vor să mănânce la desert, sute de sirene au strigat la unison: ”Midii!”.
Sofia și Alecsia au adunat (mare) parte din aceste resturi.

Dar acum problema era alta. Alecsia a repetat cu voce autoritară:
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
-Clușea piatla… phuaaah!
Sofia părea și ea dornică de informații din trecut.
-Să vă explice taică-tău, că pe el îl mănâncă limba!
Uneori, femeile forțează nota, pasând prea multe responsabilități partenerilor de viață.
-Tati…
-Păi, Crucea de Piatră era un loc unde…
(mai mult…)

Nu toate amintirile de vacanță sunt frumoase. Ba nu, corect spus e așa: ”Toate amintirile de vacanță sunt frumoase, dar unele au o umbră gri!” Vom râde de ele, le vom uita și soarele din celelalte le va albi și pe cele mai puțin luminoase.
Alecsia a avut o astfel de întâmplare, dar a trecut peste ea, așa cum numai un copil știe, cu o lacrimă ștearsă cu dosul palmei și cu un râs ca un clinchet al clopoțelului care cheamă spiridușii la joacă.
Am ajuns într-un oraș care pare construit de o gloată de copii puși pe șotii. Unii au spus: ”Uite, aici punem un munte!” Alții au vărsat la poalele lui câteva ligheane cu apă sărată. Cei mai mici – și probabil și cei mai gălăgioși – au început să azvârle în dezordine cuburile din mai multe jocuri. De-a valma au răsărit blocuri, căsuțe sau vile impunătoare. În fine, șeful clasei a pus deasupra, ca o uriașă cireașă pe tort, o cetate otomană. S-a uitat la ea, nu i-a plăcut și a ronțăit-o, de au rămas din ea doar un zid, un turn și câteva pietre, toate purtând urmele caninilor vremii.

Undeva în măruntaiele acestui labirint, noi patru ne plimbam, inventând povești și jocuri, ca și cum miturile locului nu ne-ar fi fost de ajuns. Hlizindu-ne, am ajuns pe o stradă în care magazinele de suveniruri păreau mai dese decât pisicile care populează locul. Și – dacă tot am ajuns aici – fetele s-au ales și cu suveniruri. Sofia a primit o găinușă din lemn – Domnul Găinușă – iar Alecsia și-a ales tot o marionetă din surcele, un Așchiuță.
Recoltă destul de bună, dacă te gândești că șefa coloanei era nevastă-mea care bodogănea că ”Dăm banii pe toate chinezăriile!”
Tot urcând spre resturile cetății otomane, fetele au rămas în urmă. Acuma pot afirma că ultima oară le-am văzut printre nimicurile scumpe pe care le scosese în stradă o comerciantă. Atunci însă, habar nu aveam că Sofia și Alecsia rămăseseră în urmă, ascunzându-și ochii de migdal printre marafeturile femeii. Nici n-am băgat de seamă că, mai devreme, negustoreasa ne-a întrebat, zâmbind:
-Where are you from?
-Romania.
Apoi ea a tăcut. Parcă revăd acum că nici n-a mai zâmbit.
Ne îndepărtasem destul – eu cu Silvana – când am auzit-o pe Alecsia țipând. Oricâtă zarvă ar face pescărușii, indiferent cât huruie valurile mării sau cât de tare strigă gospodinele grase la soții care vin acasă mirosind a uzo, un părinte recunoaște vocea copilului printre toate zgomotele lumii.
-Tati, vino repede! L-a furat pe Așchiuță!
Primul gând a fost că hoțul ar putea fi chiar Sofia. Fetele își aleg de multe ori cadouri diferite doar pentru că plănuiesc să captureze și darul celeilalte. Dar apoi am văzut-o pe Sof cum vine după noi, strigând:
-Tati, lepede, Lesa!
Într-o secundă eram la ușa magazinului, ceea ce e o performanță, eu fiind lat cam cât străduța care șerpuiește printre căsuțele așezate una peste cealaltă.
Alecsia plângea la ușă. Femeia nu se vedea, dar o auzeam păsărind dinăuntru.
-Tati, l-a furat pe Așchiuță! Uite!
(mai mult…)

Vreau să vă spun de la început că nu sunt diamante în Cascada cu Diamante. Nici zâne n-am găsit la Cascada Zânelor. Am găsit doar un Dumnezeu – mare, puternic și groaznic de plictisit – care a migălit la o comoară pentru ochi și suflet și apoi a ascuns-o unde nici dracu’ n-ar căuta-o! Mare farseur!
Ca să ajungem la ea, am mers vreo 30 de minute cu mașina prin soarele ucigător, ținând un drum care părea că a fost zgâriat prin munte cu o țepușă, târâtă de un nebun. Apoi un altul – poate și mai nebun ca primul – a mers în urma lui și a acoperit rana stâncilor cu o dâră de asfalt gros, doar așa, ca să-și bată joc de ăla cu țepușa!
Ce căutăm noi 4? Sofia e convinsă că vom descoperi Cascada Zânelor, unde spiridușii puși pe șotii stau ascunși după pietre și le varsă în cap domnițelor codrului apă rece de izvor. Are nici 4 ani și e convinsă că e o glumă bună să torni un castron cu apă ca gheața pe o burtă încinsă de soare.
Alecsia – mai mare cu 3 ani – crede că mergem la Cascada Diamantelor și s-a asigurat la plecare că în portbagaj e o pungă goală în care să adunăm nestematele.
Silvana e cea cu aplecarea spre aventură. Acum câteva zile, am văzut indicatorul despre care am înțeles că arată drumul spre o cascadă. Toți ne-am arătat încântați de a vedea o ”chestie”, mai ales că eram convinși că nu se va renunța la o zi de lenevire pentru a merge…
La un moment dat, drumul nostru s-a despărțit de cel al nebunilor cu țepușe și asfalt și am ajuns pe un drum forestier. Prăpastie și pădure în dreapta, pădure și perete de munte în stânga.
De unde lași mașina, mai ai vreun kilometru de mers pe jos Dacă nu ai pe tine bagaje care să-l facă invidios profesional pe un măgăruș, drumul poate fi plăcut. Nu văd altfel de ce fetele cântau de se scuturau tufele de mure iar eu mă uitam cu jind la șopârlele care se prăjeau pe pietre.
Dar, când am ajuns…
Muntele e acoperit de o cuvertură de copaci, tufișuri, plante agățătoare. De sus nu vezi pământul. Totuși, un pârâu, nu mai mare decât cureaua unui șef de post, l-a găsit și țopăie vesel că pe el nu-l arde soarele.
(mai mult…)

Foto Bogdan Iftime

Cerul s-a spart, chiar deasupra noastră. A crăpat ca turul pantalonilor unui brutar prea gras și, între marginile rupturii din pânza de nori negri, a apărut o pată roșie. Roșie ca sângele de căpșună.
Îmi amintesc, când eram mic, la sfârșitul unei zile de vară în care vipia nu a pârjolit cât să zburde pe afară doar copiii, soarele roșu ca sângele era cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Bunicul meu se uita la cer, micșora ochii, ca și cum asfințitul îi gâdila fruntea și spunea:
-Se uită soarele înapoi. Se schimbă vremea.
Nu țin minte dacă s-a schimbat vreodată vremea, doar pentru că soarele sfâșia pătura de nori. Poate că nu, dar, privind dosul pe care soarele ni-l arăta cu aroganță, mă bucuram la gândul că ”mâine” va fi caniculă și după-amiaza era numai pentru noi, copiii.
Acum, cu smocul Sofiei în poale, mă uit direct în turul pantalonilor cerului. Peste tot locul curge sânge de căpșună și parcă simt cum asfințitul îmi gâdilă fruntea. Sau ceafa, la mine e tot una.
Brusc, simt nevoia să-i las ceva, cum mi-a lăsat bunicul meu. Ce dacă are 3 ani? Poate, peste ani, își va aminti de mine. Când soarele se va uita înapoi, poate va face și ea la fel și ”înapoi” va fi imaginea mea, ținând-o în poale, cu ochișorii protejați de palma mea de ultimele raze arzătoare ale zilei.
-Se schimbă vremea, Sof. Uite, soarele se uită peste umăr.
A ridicat capul și a privit drept în discul înroșit. L-a ridicat și pe Olel, cât umbra măgărușului de pluș să ne acopere pe amândoi.
-Tati, soarele nu are umăr!
(mai mult…)

Povestea care urmează este despre frunzele care cad. Poate chiar e momentul ei, acum, când vara pare că nu va trece niciodată și canicula își face de cap prin orașe, ca un proaspăt divorțat într-un magazin de haine de damă.
Nu e o întâmplare din jurnalul meu, ci o pagină ”ruptă” din al altui tată de fată, dar o notez aici la persoana întâi – cum mi-a fost povestită și mie – pentru că scurta – dar intensa – mea experiență de tată m-a învățat că nu există pățanii de acest fel care să te ocolească la infinit. Mai devreme sau mai târziu, toți le pățim pe toate!
Așadar…
Stăteam, într-o seară de sfârșit de vară, cu fata mea. Eu citeam un roman polițist și, mărturisesc, mă cam cufundasem în povestea cu dame bine și tipi ghinioniști. Fiică-mea meșterea la niște frunze culese de dimineață, din parc. Abia de reluasem firul poveștii, după ce rezolvam câteva sarcini de genul ”Tati, vreau pepene!”, ”Tati, nu mai vreau pepene! Ah, l-ai și adus? Bine, lasă-l aici!”.
Eroul din cartea mea plănuia un biet jaf, dar acum se gândea la o crimă în toată regula. Deodată, taman când ajunsesem la noaptea decisivă a reglării conturilor, o voce de cristal a spart liniștea de dinaintea picurării otrăvurilor în paharul femeii.
-Tati, să mai iei niște prezervative!
Deodată, cartea avea mai puțină acțiune decât realitatea din jurul meu. Știți, fetița mea are doar 6 anișori și abia buchisește două-trei cuvinte de prin lumea poveștilor nemuritoare. Dar, ca orice tată de fată, sunt și eu pregătit că va urma… că va urma… știți voi ce.
Dar nu sunt nebun, știu și că de multe ori imaginația adulților completează cu porcării poveștile inocente ale copilăriei, așa că m-am gândit că poate mi s-a părut că am auzit ceva, dar copila spusese altceva și eu…
-Tati, m-ai auzit? Să mai iei prezervative! Pe astea le-am terminat!
Cartea mi-a căzut din mână și cred că zgomotul făcut când a atins podeaua a fost mai puternic decât al pistolului folosit de eroul meu. Sau poate erau ochii mei care săriseră din orbite? Sau inima a mai bubuit o dată înainte de a se opri, ca un ceas de vestă, uitat în costumul de la Revelion.
-Taaaati! Iei?
În fiecare tată de fată stau pitiți un bărbat, un ucigaș de bărbați și un majordom supus dorințelor unei singure prințese. Curios, dar majordomul a vorbit primul:
-Sigur că da, dar la ce-ți trebuie?
-Să le am la întâlnirea cu colegii.
(mai mult…)

Expresia asta – Copiii din ziua de astăzi! – e perenă. Am auzit-o noi, au auzit-o părinții, încă de pe vremea când se gândeau mai mult la procesul tehnologic de producție decât la creșterea noastră. O să o spună și copiii de acum, când odraslele lor îi vor lăsa cu gura căscată. Zicerea acoperă o gamă uriașă de trăiri, de la nervii iscați de muzica pe care nu o înțelegi la mirarea că deja știu lucruri pentru care tu ai așteptat majoratul ca să le deslușești. Sau de la îmbrăcămintea care ție îți amintește de o zi interesantă de plajă la ce înțelege fiecare generație prin ”relație”.
E rândul meu să mă uit la Alecsia și să exclam din adâncul sufletului: Copiii din ziua de astăzi!
Povestea din această pagină de jurnal este despre roze și despre ce transmiți prin ele.
Roze trecute, din cele pe care grădinarul le taie, dar gospodina le mai ține măcar o noapte în glastră.

Acum câteva zile, savuram o picătură de liniște, scufundat într-o mare de tăcere. Am simțit la început un parfum de păr de zână, apoi o boare de dulceață de trandafir încins de soare. Tocmai când simțurile mi se desfătau, un amestec de păr cârlionțat, oase multe și tari și semne de bună purtare mi-a aterizat pe burtă. Spațiu de aterizare era destul, dar locul nu era pregătit pentru zbucium.
-Tati, ți-am adus flori!
Alecsia și un mănunchi de trandafiri s-au pus între mine și soare.
-De unde-i ai?
-Mama le-a tăiat. A zis că-s uscate și să ți le aduc.
Copiii au o sinceritate pe care noi, maturii, am pierdut-o de mult.
Am luat florile uscate și, din instinct, le-am numărat. 6!
Toată lumea știe că și celor care nu cred în superstiții le merge prost dacă le taie calea o mâță neagră, așa că am ținut să-i spun Alecsiei despre florile ”de mort” și buchetele pe care le dăruiești cuiva care încă mișcă.
(mai mult…)

Nuntă în Humor. N-are rost să vă mai spun care au fost cele mai frumoase flori din sutele de buchete care se adunaseră în spatele miresei.

Dar nu asta e important acum, ci altceva. Fiecare astfel de eveniment scoate dintr-o ladă de zestre – acoperită de o mare de tablete, telefoane și alte gadgeturi – obiceiuri despre care credeai că sunt de mult presate și uitate în ierbarul trăirilor.
Unul mi-a atras atenția, deși l-am mai văzut de câteva ori. Poate că de data asta inima mea era mai pregătită pentru a-i înțelege importanța.
E vorba de un mic ritual, venit de cine mai știe unde. Înainte de a pleca să ia mireasa, mirele îngenunchează în fața părinților și-și cere iertare dacă i-a supărat vreodată și le cere binecuvântarea.
Seamănă puțin cu iertarea obținută de la cei dragi înainte de a merge la împărtășanie. Aduce și cu pasul spre o viață complet nouă, în care intri fără a lăsa supărări în urmă.
(mai mult…)

Înainte de a avea fetele…

… mă întrebam, privindu-i pe alții cum dau în mintea copiilor, unde dispar bărbații după ce ajung tați? Se duc pe apa sâmbetei, dispar odată cu ciclul femeii însărcinate?
Am cunoscut sute de oameni, într-o viață pe care Dumnezeu mi-a dat-o plină de aventuri, am văzut bărbați care încleștau mâna pe prăsele la o simplă vorbă-n vânt și apoi i-am văzut umblând în patru labe, cu un cowboy de juma’ de metru în spinare, care le dădea palme peste fund.
Râdeam de ei!
Am văzut oameni care printr-o propoziție mutau fabrici dintr-un oraș în altul și apoi am râs de ei când plângeau de ciudă că nu pot repara mânuța unei păpuși.
Am dat, în preumblările mele, și peste bărbați care ascundeau ce simt – sau poate chiar nu simțeau nimic – și copii lor erau doar o sursă de iritare… dar nu la ei mă gândesc astăzi, ci la… cred că i-am caracterizat perfect, la bărbații care dispar odată cu ciclul femeii iubite și se transformă în uriașe păpuși mișcătoare, spre bucuria unor țânci.
Mă gândesc la durul de profesie care mânuiește biberonul ca pe un șiș. Și nimerește gurița care se ferește, cu precizie de chirurg. La influentul care, exasperat de o mutriță plouată, se pune în genunchi ca să aranjeze o cută încăpățânată a fustei. Mă gândesc la mâinile obișnuite să rupă gâturi sau să semneze sentințe care aproape se schilodesc, decupând trandafiri de hârtie. Sau la tipul învățat să dea ordine, care, în toiul nopții, mârâie în surdină un ”nani, nani, puișor” de vibrează căluții de pluș din leagăn.
(mai mult…)