Eu cred că povestea a fost cam așa:
Vine cowboy-ul seara acasă, după ce fugărise zi lungă de toamnă până seară vaci, bizoni, mustangi și ce mai putea fi fugărit pe câmpurile din acele vremuri îndepărtate ale frontierei americane.
Nu cerea mare lucru bietul om, o strachină de tocană caldă, un loc unde să-și întindă picioarele încinse în ciocate, o pipă și o tărie care să-i spele praful de pe dinți.
Dar peste ce dă în cabana construită cu mâinile goale, sub o ploaie de săgeți apașe?
În mijlocul camerei e întinsă pielea celui mai frumos bizon pe care l-a vânat vreodată. Arată ca masa de lucru a unui ucenic în ale bucătăriei. Mai mulți bostani – de diverse mărimi și forme – zac spintecați. Miezul din ei e adunat în mijloc și din el se scurge sângele portocaliu și lipicios.
Speriat de ce vede, cowboy-ul scoate pistolul și trage cocoșul înspre el.
-Bună, tati!
Abia atunci își dă seama că una dintre tărtăcuțe e de fapt fata lui mai mare, vopsită pe față cu zeama stoarsă din zeci de curcubeie.
De lângă o grămadă de panglici colorate, un alt bostănel prinde viață. Fiica lui mai mică:
-Tati, facem puși!
Bostanii goliți de măruntaie erau profanați, unul câte unul, cu desene de ochi, nasuri, ciobiți unde ar fi trebuit să vină gura.
Și apoi, ca batjocura să fie completă, în loc de păr le prindeau bucăți de pânză sau câlți de cânepă.
Bietul om nu lăsa arma din mână, în acele vremuri tulburi misticismul întuneca mințile. Nu înțelegea ce nebunie pusese stăpânire pe fiicele sale. O căuta din ochi pe nevastă-sa, sperând să nu o vadă căzută pe undeva, răpusă de vreo săgeată otrăvită.
Vocea ei l-a speriat și a strâns și mai tare prăselele revolverului:
-Bună, dragule, ți-e foame? Dacă da, trebuie să mai aștepți puțin.
Ea avea în mână un cuțit. Dacă ar fi făcut un pas spre el:
-Ce se întâmplă aici?
-Nimic, facem păpuși din dovleci.
Arma coboară puțin, dar mâna se crispează din nou:
-De ce?
Toate trei au izbucnit în râs:
-Cum de ce? Să ne jucăm! Dar ce credeai?
Nu i-a mai trebuit nimic. A uitat de tocană și tărie. A ieșit în aerul tare al câmpiei și…
A înjurat de toți sfinții. Și atâta nesaț era în sudalma omului că ziua aceea s-a chemat de atunci ”A tuturor sfinților”. A împușcat și 3 indieni care au murit atât de repede că sufletele lor încă bântuie prin tărtăcuțele golite de miez și ochii le lucesc precum căndeluțele. Dacă le auzi țipătul îmbrăcat în ecoul dovleacului parcă spun ”Halloween”.
PS Acum vreo două nopți, am ieșit, înjurând de toți sfinții. Nu am găsit indieni. Probabil îi mâncaseră pe pâine tații care au călcat și ei în măruntaiele unui dovleac transformat în candelă.
