Știu că la ultima filă din Jurnal – o găsiți AICI – am lăsat în coadă de pește: o merge tati cu măcar una dintre fete la prima zi de școală? Un fel de parastas vesel al verii care ne-a murit la picioare, dar, mărturisesc, țineam să prind o porție din coliva vacanței. Răspunsul îl cam intuiați: și cum făceau să mă oprească? Și acum îmi pare rău că am mers. Adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi plăcut vreodată festivitatea de începere a școlii! Mai ales când eram elev!
Toate lozincile alea cu ”Un nou început!” ”Încă un pas spre desăvârșire!” sau pionierescul ”Tot înainte!”, toate nu făceau decât să mă amărască și mai tare. Juliturile mele din genunchi usturau încă a vacanță și toți se încăpățânau să mi le acopere cu pantalonii de uniformă. Acum, după ani, le mulțumesc, dar atunci…
Unde v-am lăsat cu povestea? Aha, gata știu: fetele și mama lor își alegeau hainele pentru prima zi, iar eu aveam impresia că nu mă vor lua cu ele. Știu că vine și momentul când vor spune: ”Tati, hai rămâi aici, că mă văd colegii!” Dar parcă mi-aș dori să vină cât mai târziu.
Silvana a continuat micul ei discurs:
-Ne-am gândit că ai treabă, dar… Alecsia vrea să mergi cu ea!
-Și eu vleau cu Tati!
Silvana a continuat să expună planul hotărât pentru ziua de luni:
-Eu o duc pe Sofia la grădi și tu cobori cu Alecsia la școală. Vezi că e la 9! Nu te întinzi la cafea! Nu te apuci de scris la Jurnal sau mai știu eu ce!
Nu au fost multe comentarii. Ba, dacă mă gândesc bine, doar Sofia a murmurat ceva. Nu i-am dat atenție. Și rău am făcut!
Sofia a început al doilea an – din cei 4 de viață! – de grădi. Toată vara părea că îi e dor de ”doamna”, de prietenii de joacă, de cântece, poezii și dansuri. Dimineața, însă, s-a trezit cu fundu-n sus.
A mârâit la spălat, a strâmbat din nas la micul dejun și, a dat în clocot când a venit momentul lui ”Hai, rapid, îmbrăcarea, că întârziem!”
Alesese seara o rochiță roșie pentru prima zi. Ea și-a pus-o frumos pe spătarul canapelei. Acum, însă, s-a repezit la coșul cu rufe murdare, multe aduse de la bunici doar pentru a fi date altor copii după ce vor fi spălate și a scos o rochiță ponosită, cu o Elsa din care dispăruseră multe straturi, spălate de detergent sau scorojite în soare.
Până să ajungă maică-sa la ea, a pus rochița și… n-a mai fost chip să i-o scoată nimeni. Promisiuni, rugăminți, lacrimi, nimic n-a funcționat. Sofia a pornit spre grădi îmbrăcată ca pentru prășit!
Aveam să aflu – de la o Silvana răvășită care a ajuns în ultima clipă la școală – că la grădi Sofia a făcut un halimai…
Biata prințesă, pur și simplu vacanța s-a exorcizat din ea cu durere! Dacă puteam, făceam la fel, pentru că mare durere lasă-n urmă demonul libertății!
Am ajuns cu Alecsia la școală exact la timp. Careul era plin de… hai, pe bune, vrea cineva o descriere a curții unei școli în prima zi de după vacanță?
În formație completă, am străbătut mulțimea.
În dreptul grupului de la clasa ei, Alecsia mi-a dat ghiozdanul și mi-a spus – grozav seamănă uneori fata asta cu maică-sa! – fără să lase loc de comentarii:
-Stai aici, lângă perete! Eu mă duc în față cu Mami.
Două lucruri vreau să vă spun, de la festivitate: primul e că nimeni din curte nu a tăcut cât imnul de stat a răsunat în megafoane și că nimeni nu a oprit turuiala cât s-a spus ”Tatăl nostru”.
Al doilea lucru e că toată festivitatea m-am gândit la zecile de ori în care nu mai știam ce să fac să nu o iau pe mama cu mine. La serbări, festivități, mereu inventam câte ceva, doar-doar evitam vreo glumă a colegilor. Acum înțeleg ce prost am fost. Nu a meritat să fiu grozav în ochii colegilor, dacă mama a simțit măcar o zecime din ce simțeam eu acum.
Lipit de perete, cu ghiozdanul roz pe picior, mă simțeam ca o jucărie uitată de Alecsia pe o bancă în parc. Mă gândeam că e prea devreme, că e încă mică și nu are cum să-i pese de ce spun colegii. Mă uitam la alți părinți, ajunși în față, printre elevii de o șchioapă și…
-Tati! Îmi dai ghiozdanul acum?
I l-am întins și am auzit-o cum îi spune unei mogâldețe de lângă ea:
-El e Tati! Îl știi? Cum nu-l știi? Apare la televizor! Da, ca Johnny Bravo!
Atunci am înțeles. Uneori ducem frustrările noastre din copilărie peste copilăria lor și noroc că maturitatea lor de 7 ani se impune: păi, unde încăpeam în clasă toți părinții, bunicii sau mai știu eu ce rude vin la serbări, pentru că altfel au impresia că sunt dați la o parte.
P.S. Ce e, frate, cu poza aia cu căpșuni pitice? Luni, mi-a trimis-o socrul meu. În casa bunicilor, abandonată de noi în soarele tot mai cu dinți dintre colinele Bucovinei, câteva căpșuni nu au știut că e septembrie, că începe școala și… le-a cules, ca să nu se mai chinuie așteptând zadarnic să fie smulse pe triluri de copil.
Eu m-am gândit să le postez, pentru că nimic nu înlocuiește mai bine bomboana de pe coliva vacanței decât o căpșună târzie de care nu mai are cine să se bucure!
