Nu îmi pot imagina cum sunt visele copiilor.
Adică noi vedem lumea așa:
Așa cum e ea. Sau, în fine, așa cum ni se pare nouă că e.
Iar ei o văd cam așa:
Diferența dintre noi și ei este că noi, maturii, dăm uitării visele, imediat ce ne trezim, pe când ei, copiii, țin cu dinții de fiecare vis, până aproape să devină a doua realitate.
Când se trezesc, dimineața, îmi place să le întreb:
-Ce ați visat?
Sofia se uită încurcată la mine. ”Ce e ăla vis?” pare să mă întrebe. Lumea ei amestecă realități dure cu vise pufoase, granița e undeva în basmele ascultate la culcare.
Poate de aia râd tot timpul. De aia cad și se ridică râzând? Dacă da, atunci îmi pare rău că am crescut, că basmele pe care mi le spun singur la culcare nu mai au puterea să subțieze granița dintre vis și realitate.
Ieri, o întreb din nou:
-Ce ai visat?
Cu ochii încă lipiți, fixați undeva în spatele meu, îmi spune:
-Tati, uite, unicolnu’?
-Ăsta e Olel, Sof, măgărușul tău, nu e…
-Ăsta e Lel! Unicolnu’ se joacă!
Ah, unicornul a scăpat din vis și zburdă acum în libertate, probabil învârtindu-se în jurul capului meu, ca un țânțar rozaliu!
-Ah, iubita, am înțeles, zici de unicornul care zboară pe aici. Eu am crezut că mi-l arăți pe Olel!
Un timp m-a privit fix, apoi a izbucnit în râs:
-Nu zboală! Cum să zboale?
E clar, nu avem cum să vedem lumea lor. E pierdută pentru noi și nici unui copil nu i se face destul de milă ca să ne-o descrie…
Foto Alex Mazilu
