Te întreabă unul:
-Ce-ți mai fac copiii?
El vrea să spună:
”Știu că ai două fete, sunt bine?”
Tu ai vrea să spui:
”Doamne, dar ce nu-mi fac! În fiecare clipă pare că amândouă se gândesc la ce m-ar enerva mai tare și exact aia fac! Ieri, de exemplu, Sofia mi-a vărsat cafeaua de dimineață! Îmi venea să plâng de ciudă, stând în patru labe și ștergând! Pe lângă asta, să vezi câte-mi face și nevastă-mea!”
Dar spui:
-Bine, mulțumesc. Ai tăi ce-ți fac?
Îl văd ezitând. Privește în gol și îmi dau seama că mintea lui deapănă amintiri recente asemănătoare cu ale mele. Poate nu o cafea răsturnată, dar măcar un bol de supă. Are doi băieți, de 3 și 6 ani, exact ca fetele mele. Nu-mi spune nimic de nici un bol de supă sau de o minge țintită prin casă, chiar în farfuria cu fursecuri. Zice doar:
-Bine, mulțumesc!
Apoi tăcem amândoi, rumegând întâmplările recente din viața noastră.
Sincer, mie mi-ar fi plăcut să-mi ascult prietenul depănând necazurile prin care a trecut. Mă unge pe suflet, îmi alintă orgoliul masculin să aud cum și altul a stat capră, cu o cârpă-n mână sau cum a parat, ca un veritabil portar, o minge care mergea direct în vitrină. Evident, de preferat era o poveste în care nu reușea să pareze mingea…
Nu-mi spune nimic din toate astea, dar își deschide telefonul și mi-l întinde, ca să mă uit la poze cu băieții lui.
Poate și mie mi-ar fi făcut bine să mă descarc, să povestesc cuiva cum cafeaua a umplut goluri nebănuite din bucătărie și cum Sofia, când m-a văzut în patru labe, s-a urcat pe mine strigând: ”Dii, căluți, ca la Lădăuți!”
I-am întins și eu o fotografie cu fetele mele.
După ce ne-am congratulat reciproc copiii, am rămas fiecare cu nasul în telefonul lui. Priveam poza veche a Sofiei cu Alecsia și am zâmbit. Jocul lor imortalizat m-a făcut să uit pentru moment de cafeaua împrăștiată.
M-am uitat la prietenul meu și l-am văzut și pe el zâmbind.
Noi, părinții, suntem de multe ori fățarnici, ipocriți.
Prezentăm întreaga aventură a creșterii unui copil în bleul ideal al băiețeilor sau în rozul perfect al fetițelor…
Adevărul e că e o luptă a acceptării reciproce și terenul de bătaie suferă distrugeri, mai mari sau mai mici. Unele ireparabile, dar toate iertabile…
Și refuzăm să vorbim despre ele. Așa că dialogul ideal este:
-Ce-ți mai fac copiii?
-Multe, multe îmi fac, dar acum suntem bine toți!
