Jurnal de tătic. „Curva” înlăcrimată

-Tati, ce e aia „curvă”?
Nu mă întrebaţi cum de ştiu ce se întâmpla simultan în două case, aflate la destulă depărtare una de alta. Probabil e un dar venit din sufletul sufletelor tocmai ca să vă pot spune această poveste.
În prima, Alecsia stătea pe genunchii mei şi – cu interes vădit diferit – urmăream un desen animat cu nişte schilodiţi pe viaţă care se agitau într-o lume rozalie, născocită de un desenator nebun. În cealaltă, un băieţel, al cărui nume nu-l ştiu, stătea cu capul în poala mamei lui.
-Eu un cuvânt foarte urât. Nici o prinţesă nu îl spune. De unde l-ai auzit?
Alecsia, puţin ruşinată, ca şi cum a surprins-o pe Ariel scobindu-se-n nas, a spus:
-La grădiniţă. De la un coleg. Dar nu îţi spun cum îl cheamă.
-Nu ar trebui să vorbească aşa, mai ales cu fetele!
-Dar nu ne-a spus nouă, i-a spus Doamnei!
-Cum?!?!
Între timp, în casa cealaltă, băieţelul a ridicat fruntea şi a tulburat liniştea cu o întrebare timidă:
-Mami, ce înseamnă „încredere”?
-Înseamnă când un om…
Cuvintele s-au oprit, ochii i s-au strâns ca storurile unei florării în faliment, dar o lacrimă tot s-a strecurat. Cutele feţei nu au reuşit s-o reţină şi a căzut în părul copilului. Puştiul a adunat-o pe deget şi a gustat-o. S-a strâmbat, nu-i plăcea gustul lacrimilor mamei lui.
-Lasă, mami, nu trebuie să-mi spui acum.
Şi-a pus din nou capul pe genunchii ei.
-Mai stăm aşa. Până vine tata.
La noi acasă lucrurile se consumau cu rapiditate. Eram indignat de colegul care îi spusese Doamnei cuvântul obscen. Probabil era crescut pe un maidan şi repeta ce auzea acasă, la 6 ani, fără ca măcar să ştie ce spune.
-Alecsia, şi nu l-aţi certat că a vorbit aşa?
Alecsia se uita la mine ca la o păpuşă cu cracii pantalonilor traşi pe mâini:
-Păi cum să-i spună Doamnei? Ne spunea că mama lui e o… ştii tu, chestia aia de n-o fac prinţesele.
Oh, sincer întotdeauna m-am gândit că reprezentantele celei mai vechi meserii îmbină uneori încălcarea Poruncii divine cu menirea dumnezeiască a femeii. Se întâmplă. Alecsia nu m-a lăsat să-mi termin gândul:
-Spunea că tatăl lui aşa-i spune mamei lui şi înseamnă că asta este. Dar că… asta… nu poate fi ceva rău, pentru că mami lui e bună.
Atunci m-am transpus în casa deloc vecină. Se auzea cheia-n uşă. Băiatul a ridicat capul, ca un căprior care simte pericolul. S-a dus în camera lui. Mama privea cu ochi ficşi uşa care se deschidea.
Şi la noi s-a auzit cheia. Alecsia a sărit ca arsă. Dintr-un colţ în care nu bănuiam că poate încăpea un copil, am auzit-o pe Sofia strigând „Mami!” Aproape au dărâmat-o îmbrăţişând-o.
Iar eu mă gândeam că, dacă a doua zi la grădiniţă îl identific pe băieţel, o să-i spun că „încredere” înseamnă convingerea lui că mama e bună, indiferent ce aude de la taică-su. Dar riscam să mă creadă nebun sau să lungesc prea mult discuţia dacă nu ştie ce e aia „convingere”. Şi copiii au un talent deosebit de a înşirui „daraiacee”. Deşi înţeleg multe. Chiar foarte multe.

Comentarii via Facebook

comments