Crimă, evident pasională, prin supradoză de „Te iubesc!”

Ţinea telefonul lipit de faţă parcă era mâna maseuzei de la un salon erotic, de la care tocmai îşi lua la revedere fără să achite.
Mă enervează când unul se bagă-n sufletul tău, aşezându-se pe terasă destul de aproape ca să-i miroşi cafeaua sau să-l auzi când vorbeşte la telefon. Iar muzica, ei bine nici măcar muzica…

… nu reuşea să acopere vorbele-i:
-Nu te ţin mult, dar e o zi minunată şi nu ştiam dacă am apucat să-ţi spun îndeajuns că te iubesc.
A făcut o pauză, probabil că femeia de la celălalt capăt îşi făcea o insulină.
-Gata, te las, îţi mai spun o dată „te iubesc” şi închid. Te iubesc.
După ce l-am auzit, regretam că pusesem două linguriţe de zahăr în cafea. Totul mi se părea prea dulce. L-am văzut că ia din nou telefonul. A aşteptat să-i răspundă.

-Ştiu că ai treabă, dar soarele ăsta de început de vară mi-a topit orice alt gând în afară de cel că te iubesc. Gata, pa, iubita mea.
Am căutat să mă uit la orice altceva decât la telefonul lui care părea să lase dâre ca o clătită cu dulceaţă pe care o luase cineva pe talpă.

poza vineri

Nici măcar asta nu îmi abătea mintea de la vecinul meu accidental de masă. M-am întors spre el şi l-am surprins privind … la acelaşi lucru ca mine. Deci e bărbat, nu recipient de îndulcitor! Mi-a zâmbit, a întins iar mâna după telefon şi mi-a spus:
-Frumos… cărucior. Se mişcă perfect. Acum mă scuzaţi, trebuie să sun pe cineva.
-Domnule, te rog, o întrebare…
Şi-a dat seama că-i ascultasem conversaţiile dinainte. A lăsat aparatul şi mi-a răspuns, fără să mai articulez eu întrebarea.
-Vreţi să ştiţi de ce îi spun de atâtea ori „te iubesc”?
-Sincer, da. Mă gândesc că e vorba de o relaţie nouă şi frumoasă. Şi, dacă-mi permiţi un sfat, rişti să o sufoci, ca şi cum ai răsturna peste ea un camion de bujori.
-Nu e deloc o relaţie nouă. E soţia mea de ani buni. Chiar mulţi.
-Vă redescoperiţi?
-Glumiţi, nu? Ce să descoperim sau să redescoperim după atâţia ani? Nu, nici vorbă!
-Atunci de ce repetaţi obsesiv cele două cuvinte?
-Hai că vă explic. Poate o aplicaţi cândva. M-a rănit acum ceva timp. Ne-am certat, ne-am aruncat reproşuri şi ne-am spus vorbe cum numai doi camarazi pe viaţă-şi pot spune.
-Ah, şi acum vă pare rău.
-Nicidecum! Obosit de ceartă, mi-a străfulgerat o idee. Să-i spun „te iubesc”. De mii de ori pe zi. Până mă crede, până se gândeşte că sunt un om bun, că nu meritam să mă rănească. Să o fac să-i pară rău. Domnule, e ca şi cum ai încerca să omori pe cineva cu o supradoză de zahăr. Glumesc, vreau doar să o chinuie puţin remuşcările.
L-am privit cum a luat telefonul şi a apăsat pe redial. Nu-i mai ascultam cuvintele, doar pe buze-i citeam: „te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc…”
Atunci a sunat telefonul meu.
-Dragule, spuse vocea din aparat, ce faci? Nu e nimic nou, doar am sunat să-ţi spun că te iubesc.
Mă gândeam acum la ale mele. Era al treilea apel de genul ăsta pe care mi-l dădea în acea zi. Nu am o femeie rea lângă mine. De curând am dezamăgit-o. Nu merita. Îmi pare rău.
Brusc mi-am dat seama de ceva. M-am întors către tip să-i spun că metoda lui e bună. Că are efect. Dar se îndepărtase. Vorbea la telefon.
Nu-l mai auzeam, dar în urmă-i era un ecou ciudat, care lovea ca o nuia de învăţătoare: „te iubesc, te iubesc, te iubesc…”

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.