Am să vă descriu acum o secvenţă pe care sigur aţi trăit-o, în milioanele ei de variante posibile.
Nu stai niciodată liniştit, de obicei ai o ureche ciulită ca să auzi ce se întâmplă în camera copiilor. Răsete, pocnete şi deodată o bufnitură. Să observaţi că întotdeauna după o bufnitură urmează o scurtă pauză până la strigătul de durere. Ca şi cum locul lovit are nevoie de ceva timp să transmită creierului: „Idiotule, fă ceva, sunt rănit! Cheamă ajutoare! Urlă!”
Nici Gura nu răspunde chiar imediat. Stă şi ea până ce creierul îi dă una după ceafă: „Urlă!”
Primul ţipăt. Din acel moment în capul părintelui încep să vorbească miile de pitici care îşi dau cu părerea de câte ori e de luat o decizie privind copiii: „S-au lovit! Măcar una e lovită! E grav, nu vezi că a tăcut după ţipătul ăla sfâşietor!” Totuşi nu te mişti încă, aştepţi o confirmare a tragediei.
În copil, lupta continuă, locul lovit ţipă: „Mă exasperaţi! Ăsta-i strigăt? Mai tare!” Creierul se răzbună tot pe gură: „Zici că n-ai băut toate cerealele dimineaţă! Strigă tare!”
Ăla e adevăratul urlet, un vulcan de durere, mirare că nu vine nimeni şi mult plâns. Piticii din capul părintelui aleargă prin craniu mai repede decât ajunge el la copil.
De cele mai multe ori – mulţumesc, Doamne – îl găseşti întinzându-ţi mâna sau un picioruş. Sofia spune aşa: „Tlântă, doale!” Iar eu spun – vă sună cunoscut? – „Unde te-ai lovit? Dă să pupe tati”.
Băi, şi trece! Dacă-l şi iei în braţe şi îi înăbuşi lacrimile în urmărul tău trece definitiv. Şi ce „tlânte” iau bebeluşii! Ce lovituri, de un om mare nu s-ar mai ridica fără ajutor. Ce semne le rămân şi totuşi uită de plâns când se freacă de braţele tale!
„Dă să pupe mama/tata!” Medicina va evolua cu adevărat când va descoperi miracolul din sărutul părintelui. Transferul ăla de durere, ca şi cum buzele tale sunt un medicament. Îmi pare rău că miracolul ăsta se produce la vârste când suntem prea mici ca să descriem ce simţim. Poate Creierul copilului dă comanda: „Ia tăceţi toţi, să-l aud pe ăsta mare şi chel cum ne alintă!” Deşi eu cred că un miracol e, pentru că, mare fiind, la durerea adevărată simţeam alinare doar în braţele mamei. Oricâţi umeri aţi frământa cu nasurile borşite de lacrimi, recunoaşteţi că reţeta merge doar cu al părintelui.
Ah, am spus la început că vă istorisesc o întâmplare.
Sofia avea vreo doi ani şi iubea muzica, deşi pe atunci îi zicea „buzică”. Într-o zi am pus melodia asta veche de cowboy, pe care eu am auzit-o când eram cam ca ea, încercând, pitit în braţele bunicului meu, să înţeleg ceva din culorile lui Rio Bravo.
Sofia a ţopăit un pic şi apoi un picioruş s-a mişcat mai încet ca altul şi a căzut. Bufnitură, pauză, ţipăt, pauză şi plânsul sfâşietor.
-Ai făcut buf. Dă să pupe tata, unde te-ai lovit?
Sofia se freca pe turul pantalonilor şi a spus printre lacrimi: „Flundu’!”
Cred că într-un moment ca ăsta, un părinte mai cu cap a inventat expresia „Lasă, până te măriţi/însori îţi trece!”
2 Responses to Jurnal de tătic. Dă să pupe tati, unde doare? Flundu’!