Când toamna pare că mă învinge, că-și strecoară putreziciunea grea a frunzelor în sufletul meu, eu mă gândesc la ceva frumos.
E un exercițiu simplu. Și eficient.
Mirosul de neverde se insinuează în mintea ta. Anesteziază reflexul de a râde, chiar și cel de a zâmbi.
Te scufunzi în ploaia grea, lungă, îndoită cu bucăți de nori care cad fără să se mai lichefieze. Dai din mâini, încerci să respiri, dar nările se înfundă cu pământ fără iarbă.
În jur toți sunt triști, uzi, ursuzi. Ridicăm și coborâm pe rând ochii, atenți să nu ne intersectăm privirile.
Ajungi acasă și trântești ușa-n urma ta. Te sprijini cu spatele de ea, ca și cum o ții să nu pătrundă înăuntru și mizeria de afară.
Atunci abia îmi iau porția de antidepresiv.
-Tati, uite, am fost la ședință foto! La Alex!
Foto Alex Mazilu
Și ploaia-mi pare cu picuri de soare.
