-Tati, spune-mi o poveste despre mama ta…
Sunt întrebări pe care îţi doreşti să ţi le pună copiii tăi. Undeva în sufletul tău sunt informaţii pe care nu mai au de unde să le ia. Ai vrea să le laşi, ca un soi de componentă sentimentală a viitoarei moşteniri, să fii sigur că le vei spune cu atât de multă dragoste şi atenţie încât le vor iubi şi le vor preţui la fel de mult ca tine.
Dar întotdeauna te grăbeşti, nu aştepţi să crească, să aibă nevoie de moşteniri. De parcă îţi e teamă că dispari înainte să le împărtăşeşti sau că vor creşte prea repede şi vor ajunge adolescenţii rebeli care nu ascultă decât amintirile şoptite de vântul fierbinte de vară.
Alecsia se ghemuise în mine. Stăteam pe canapeaua din sufragerie şi aşteptam ora culcării. Era cald. Ea era şi mai caldă. Şi moale. Mă simţeam foarte bine. Protejat. Cel puţin de gândurile negre ale oricărei zile. Aş fi vrut să vorbesc cuiva despre mama mea. Era ca şi în braţele ei, de mult. Şi mi-ar fi plăcut ca Alecsia să mă întrebe. Şi…
-Tati, îmi spui povestea noastră?
Când era mai mică, o adormeam, improvizând câteva fraze din Făt Frumos din Lacrimă. Niciodată nu mergeam cu povestea până la capăt şi niciodată nu mi-a cerut să o continui pe timpul zilei. Era doar ca un cod al nostru pentru a-l chema pe Moş Ene, vocea mea, începutul poveştii şi somnul ei liniştit, ştiind că o veghează cineva. Făt Frumos nu ajungea niciodată la poarta Zmeului şi, noapte de noapte pornea din acelaşi loc.
-A fost o dată ca niciodată, când plopul făcea mere şi răchita micşunele, iar puricele se lega la brâu cu 999 ocale de fier şi sărea până-n înaltul cerului…
Alecsia s-a pus mai comod în cuibarul de sub umărul meu.
-Au fost un moş şi o babă. Ei nu aveau copii şi baba tare-şi dorea un prunc. În fiecare seară, înainte de culcare, se punea în genunchi în faţa unei icoane şi se ruga să aibă un copil…
Prin bluza mea simţeam respiraţia fetiţei, tot mai caldă, mai regulată, mai liniştită. Mâna pe care o ţinea pe piciorul meu s-a destins.
-Sub icoană avea o farfurioară în care se adunau lacrimile femeii. Cu cât se ruga mai fierbinte, mai mult plângea şi farfurioara se umplea cu lacrimi…
Şi-a întins mai bine picioarele, capul i s-a înfipt în carnea mea. Ochii erau întredeschişi, dar pleoapele grele.
-Într-o dimineaţă, baba fu surprinsă. În farfurioara cu lacrimi era un copilaş. Tare s-au mai bucurat baba şi moşul de darul dat de Dumnezeu. I-au spus Făt Frumos din Lacrimă…
Alecsia adormise de tot. Nu îndrăzneam să mă mişc, de teamă să nu o trezesc.
Îmi doream să depăn amintiri din copilăria mea şi m-am trezit cu un copil adormit în braţe. În loc să povestesc despre mama…
Dar, ia stai, brusc mi-am amintit de unde ştiam basmul trunchiat. Am revăzut poalele nemişcate ale mamei care se temea să nu mă trezească, iar eu nu respiram de frică să nu vadă că încă nu dorm şi să mă dea jos.
Tot atunci am ştiut că, peste ani, poate nici pe Alecsia nu o va asculta nimeni dacă o vrea să vorbească despre mine, dar va fi înarmată cu cea mai bună armă împotriva insomniei copiilor.
Şi pruncul ei va dormi fără griji, ca-n farfurioara pentru lacrimi de sub icoană.
