Nu cu mult timp în urmă, într-o seară când eram amândoi răciţi, Alecsia m-a întrebat, între două strănuturi: „Tati, cine ne bagă mucii în cap?” Răspunsul corect în astfel de cazuri este „Ăăăăăă” şi o încercare de a schimba subiectul. Nu ţine, aşa că improvizez: „Nu-i pune nimeni. Avem în cap o făbricuţă de muci care porneşte când răcim…” Eram mulţumit, iar ea derutată. A stat pe gânduri după care a spus: „Tati, dar înseamnă că e loc liber în cap pentru muci!” Nu am răspuns, sperând că valul de „deceuri” şi de conexiuni să treacă. „Tati, când răcim tu-ţi sufli nasul mai des, ai mai puţin loc în cap?” Eram deja puţin mândru că fetiţa înţelege de mică problema „capului familiei” când… „Da, e loc mai puţin, bunica mereu spune că ai numai prostii în cap!” Părând satisfăcută de înţelegerea luptei dintre muci şi prostii pentru puţinul spaţiu din capul meu, a plecat să chinuie pisica.
