Jurnal de tătic. Iertare, taților de fete din adolescența mea!

Unde erau – când aveam eu vreo 15-16 ani – tații de fete care spun, fără să clipească: ”Eu le dau fetelor mele libertate absolută! Vor să cunoască dragostea? N-au decât!”

jurnal 15

Nu știu pe unde sălășluiau ăștia. Eu am dat numai de tipi care dacă, Doamne ferește, te prindeau în pat cu libertatea fetelor, puneau mâna pe un par și, până să le explici tu că le prezentai dragostea de vor să o cunoască, te doborau din strigăte. Asta e altă chestie, se pare că toate fetele care pe care le plăceam aveau niște tați croiți din piatră și mai agili ca o pumă. Sau așa erau oborenii pe vremuri?

Nu știu cum, eu am dat în ”post-copilărie” numai peste tipi de peste un chintal care scrâșneau din dinți uitându-se la mine și parcă spuneau din trosnetul amenințător al degetelor: ”Am muncit 16 ani și tu ți-o bagi în munca mea!”
Ah, nedreptule Doamne, unde erau – când aveam eu vreo 17 ani – tații pe care-i aud spunând: ”Bun, rău, derbedeu sau tocilar, fata mea-și alege singură prietenul! Viața îi va da lecțiile, nu eu!”
Pe vremea mea, cam când, gol pușcă, te pregăteai să-i dai unei domnișoare o lecție de viață, auzeai din hol mugetul de tată și fugeai cu lecția în vine și lăsai în urmă tema pe jumătate neterminată. Uite altă ciudățenie, tații fetelor pe care le plăceam nu mă îmbiau deloc la discuții și mai aveau o apucătură bizară, veneau mai mereu mai devreme de la serviciu.
Niște ciudați, tații ăștia de fete!
Da’ le și dă Dumnezeu!
Acum, când am fete, mici cât tufa de regina nopții, mă seceră sufletul când aud din gura lor cuvinte ca ”iubire”, ”prinț”. Chit că deocamdată-s jocuri fără noima care supără. Și uneori stau și mă gândesc că tații ăia de te aleargă cu parul sau urlă din hol ca și cum lor le aplicaseși ”lecția de viață”, sunt taman foștii puști care și-au petrecut adolescența ciulind urechile la broasca ușii de la intrarea în casa prietenelor lor.
Ăștia știu cum derbedeul care se ridică din patul fetei spunând ”Făceam tema la engleză…” mâine e în alt pat și apoi în altul și tot așa până pune una căpăstrul pe el… Și-l vede că e prea mic, prea necopt și nu încape încă zăbala între dinții lui, așa că mai are de trecut prin paturi până să se liniștească. Și știe că fiică-sa e doar un popas mic pe drumul ăsta. Și nu vrea asta, pentru că-n ochii lui fata aia e prințesa lumii.
Păi cum să nu știe? Nu el a făcut taman la fel?
Acum aș vrea să-mi cer iertare de la toți tații pe care i-am necăjit până am dat de zăbala pe măsura dinților mei. Atunci i-am urât, acum îi iubesc, în egală măsură cu egoismul meu. Dacă îi încălzește cu ceva… Știu că sunt incapabil ca peste ani ( mulți, puțini, nu face diferență!) să simt altfel decât au făcut-o ei!
Asta e!

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.