Eram cu Alecsia în parc.
La un moment dat a venit spre mine și mi-a întins o portocală. Am luat-o întrebător.
-Mi-a dat-o un băiețel. Nu e drăguț?
Nu am apucat să răspund că ea a zbughit-o din nou la joacă. L-am văzut și pe băiețel. Chiar era drăguț. Pe banca de lângă mine era mama lui. Mi-a zâmbit. Cum numai mamele de băieți singure la locul de joacă pot zâmbi unui bărbat care-și supraveghează – solitar ca o santinelă – fata.
Am strâns portocala-n mână și am simțit în palme frăgezimea și răcoarea din ea. Am ridicat-o și aroma ei m-a lovit. Ținută sus, soarele părea și el o portocală. Parfumul era atât de puternic încât toată lumea îmi părea o portocală.
Cuvintele astea-mi păreau cunoscute. Parcă veneau dintr-un cântec vechi. Și drag memoriei mele…
Îl fluieram ușor, cât să nu deranjez gândurile frumoase care îmi ațipeau vigilența cât țineam portocala în mână.
Mi-am amintit întregul cântec și lălăiam în surdină:
Îți mai amintești, iubirea mea
Când ne-am întâlnit cu dragostea…
Lalalala
Brusc, vigilența s-a trezit. Care ”iubirea mea”? Bă, ești nebun?
M-am uitat mai atent la băiețel, făcând abstracție de faptul că mamei sale îi urcase primejdios spre pulpe tivul rochiței.
Era chiar urâțel. Și nici nu intuiam – obiectiv vorbind – șanse mari de a arăta vreodată prea bine.
-Alecsia, trebuie să mergem!
M-am uitat cu subînțeles spre femeie.
-Ne așteaptă mami!
Fetița a venit după mine, vizibil deranjată de brusca întrerupere a jocului.
Am lăsat ostentativ portocala pe bancă. Mama băiețelului a observat și și-a acoperit grabnic pulpele, ca și cum i le arsesem cu privirea.
-Tati, portocala!
-Las-o, prințesă, am mirosit-o eu și cred că e stricată. Poate de aia ți-a dat-o.
-Cum stricată? Vai!
-Da, fetiță, plus că portocalele sunt cam acide să le mănânci așa, pe stomacul gol.
-Păi, mami spunea…
-Ce știe mă-ta?!
-Hai nu te enerva, tati, lasă portocala. Poate mâine îmi aduce un măr.
Cum măr! În nici un caz MĂR!
Seara, îmi trecuse spaima de portocale și mere. Am râs de mine. În sinea mea, evident! Am adormit, visând cum se ridică zmeie din carton și, sub ele, stăteam pe o bancă, strângeam un măr în palme și priveam un tiv de rochie care urcă pe pulpe ca un șarpe cățărător.
A fost un vis frumos!
