Băltoaca de sânge de pe masă creștea văzând cu ochii. Se lățea ca un cățel care a dat de răcoare. Picăturile de sânge o alimentau, se pierdeau în ea precum îmbucăturile într-o bucătăreasă obeză. Cădeau una câte una și se uniformizau imediat, ca un student la teologie, flămând de o săptămână, care se prinde în dansul ritualic al unui trib de canibali.
M-am uitat la sângele ăla mai întâi ca un vampir, vream să-l sorb, să-l fac cât mai repede să dispară din ochii fetelor. Apoi l-am privit cu oarece simpatie, doar până mai de curând se plimbase nestingherit prin venele mele. Apoi cu durere, simțindu-mi degetul cum scuipă fiecare picătură, scremându-se ca un constipat care nu are reclame la televizor. Apoi am zis:
-Să-mi bag…
Apoi nu am mai zis nimic. Am strâns împunsătura și am simțit usturătoarea dorință de a striga:
-Băga-mi-aș…
Dar nu am zis nimic.
Alecsia s-a uitat la mine și am simțit că ar fi făcut atunci orice ca să-mi aline durerea. Sofia s-a apropiat de băltoaca de sânge – care, dacă stau acum să mă gândesc, nu era mai mare decât o unghiuță – și a vrut să bage mânuța-n ea:
-Uite, suc tati! Suc!
*
* *
Totul începuse cu doar câteva minute înainte. Am ajuns acasă și, în locul bucuriei pe care speram să o stârnească revederea mea în familie, am dat de un spectacol dezolant.
Sufrageria arăta ca după ce un nebun rupsese și aruncase peste tot bucăți de hârtie și carton, materiale care probabil în stârniseră amintirea vreunui carnagiu. Măsuța era mânjită de acuarele zgândărite cu apă și apoi lăsate să se usuce de sete, de culori atât de bizare că păreau conținutul stomacului unui bețiv.
Fetele – toate 3, Sofia, Alecsia și Silvana – erau atât de pătate cu vopsea pe mâini și față că am crezut că au autopsiat un curcubeu și că apoi au vrut să-l devoreze chiar de pe catafalc.
Peste tot acest haos trona un cadran de ceas din hârtie, mare cam cât un cap de filosof căruia i-a venit o idee. M-am uitat atent la el și am văzut că îi lipseau, întocmai sărutărilor din filmele copilăriei… limbile.
-Nu întreba nimic și fă rost de un dop de plută!
Ciudat mod la Silvana de a mă întâmpina. Alecsia, însă, m-a privit ca pe o salvare:
-Tati, vrem un dop să prindem limbile ceasului. Doamna ne-a dat un proiect și îl duc mâine la grădi.
-De unde dop de…
Silvana s-a ridicat și a strigat. Mi-a amintit de indienii din filme, nu știu dacă intensitatea strigătului sau faptul că era pictată în culorile războiului:
-Din…
N-a mai zis nimic.
În cămară aveam o sticlă de vin. Poate bun, poate rău, nu beau de prea mult timp ca să mai țin minte.
-Acum rezolvă tati!
E foarte important – și pentru copii și pentru tați – să intri rapid în rolul de super erou!
Am luat sticla. Am cotrobăit după un tirbușon. N-am găsit. Am cotrobăit din nou. Iar n-am găsit. Am luat un cuțit și…
*
* *
Băltoaca de sânge de pe masă creștea văzând cu ochii…
Alecsia mi-a întins un șervețel. Venind din mâna ei, mi-a luat usturimea pe loc. Zâmbeam și am apucat cuțitul din nou…
-Tati, putem să punem un dop de plastic. De la o sticlă de apă?
PS După cum vedeți din poza de mai sus, Alecsia și ceasul nostru de carton au luat premiu la acel concurs de proiecte… Trecut e evenimentul. Acum Sofia va merge la aceeași grădiniță. Dar de data asta sunt pregătit ca un ninja care-și trece de plictiseala dintre bătălii lustruindu-și sabia: mi-am luat tirbușon!
