Jurnal de tătic. Părinți singuri acasă. Do not disturb!

Ele au plecat de acasă.

jurnal 13

La bunici. Și am rămas singuri…
-Ca doi porumbei!
Așa spune o prietenă de-a noastră când îi spunem că fetele au plecat în vacanță. Și, când se uită la noi, parcă ne și vede țopăind în pielea goală prin casă, hârjonindu-ne pe mobile.
Mi-a și făcut cu ochiul. Ca și cum mă înțelege. Din mișcarea pleoapei ei stângi am tradus: ”Bagă mare!” Iar în ochiul drept, rămas deschis, am văzut cum copiii ei au rămas în oraș. Și că mai stau pe aici.
De aici drumul sincerității și cel al manifestării în public se despart.
Tu ești tentat să te apleci spre prietenă, să o apuci de mână și să-i spui, privind direct în aglomerarea de dorințe din ochii ei: ”Păpușă, dă-mi voie să-ți spun doar atât, nu există duhovnic să suporte spovedania primei nopți în care am rămas singuri!”
Decât să faci asta, crede-mă, mai bine te ridici de la o masă simandicoasă și spui: ”Mă scuzați câteva minute. Mă duc să mă cac!” Ai mai multe șanse ca prietenele familiei să te ierte vreodată.
Nu! Comunicarea perfectă e așa: chiar dacă sunteți amândoi – tu și nevastă-ta – îmbujorați spuneți în cor…
-Vai, numai la asta nu ne gândim! Casa e atât de goală fără ele. Parcă suntem două stafii care bântuie camerele…
Și, dacă vrei efect maxim și să calci pe inimile prietenelor de familie precum Mântuitorul pe apă, adaugă, tu, bărbatul casei:
-Aseară am găsit o păpușă de-a Sofiei. Am adormit cu ea în brațe, pe canapea.
Interlocutorii tăi știu că, de fapt, ai voie, în sfârșit, să stai toată noaptea la filme, să-ți fumezi pipa puturoasă în sufragerie, că ți-a fost lene să-ți iei o pernă și ai adormit cu capul pe jucăria fetei, dar prietena va spune: ”Vezi, Gicule, ce greu îi e lui Alecu!”
Adevărul e că, imediat după ce pleacă în vacanță copiii, inima ta strigă:

Așa strigă, la începutul verii, mii de inimi din oraș, la fel cum strigau și inimile părinților noștri și ale bunicilor, înaintea lor. Un prieten – care a murit de diabet, așa că poate nu e un exemplu foarte bun – spunea: ”Întotdeauna între două deserturi sunt trei feluri de mâncare!” La fel și cu vacanțele. Nu recunoaștem niciodată, dar le merităm, ca și copiii.

Dar repede pui la gura inimii mâna convenției sociale.
Pentru că e vară și mulți sunteți singuri sau vă întâlniți cu prieteni care au rămas fără copii pe timpul vacanței, se impun câteva traduceri ale unor gesturi.
Unul ar fi: Ieșiți în 4 la masă. Doamna din cuplul de porumbei studiază meniul și spune:
-Fetele sunt plecate. Casa e atât de goală… Nici nu prea îmi e foame. O să comand ceva ce se face repede. Tu, dragule, vrei ceva?
Se uită la el cu subînțeles. Ea, de fapt, a vrut să spună: ”V-am promis săptămâna trecută că ne vedem. Ei bine, ne-am văzut! Acum putem merge fiecare la dormitoarele noastre, pardon, la casele noastre!” El roșește un pic și zice:
-Nu prea îmi e foame, am mâncat la birou. Ceva iau, totuși.
El spune, în realitate: ”Mâncare îmi trebuie acum? După ce ajung acasă și mă răcoresc, îmi iau o bucată de friptură rece și mă uit la un film, cu sonorul dat la maxim!”
La desert ești singur cu nevastă-ta și vă spuneți unul altuia ”I-a bulversat complet pe Ionești plecarea copiilor în tabără!”
PS Ele au plecat de acasă. La bunici. A trecut deja o săptămână.
Și casa e atât de goală! Iar noi umblăm ca niște stafii, dintr-o cameră-n alta.
Pe cuvânt!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.