Jurnal de tătic. Plebeii care creştem prinţese

-Tati, sunt frumoasă?

Rochia pentru serbarea aceea era cam mare. Guleraşul nu se aşeza perfect pe umerii ei. Dar, tocmai când constatam asta, un tătic din adâncul meu a vorbit, înainte de a apuca să reacţionez:
-Da, eşti o adevărată prinţesă!
Spui că are numai 6 ani, că abia a uitat de oliţa pusă în mijlocul sufrageriei şi, când colo, când aude complimentul se roteşte elegant, dă ochişorii peste cap şi zâmbeşte ca şi cum lauda cade natural asupra ei, ca o ploaie răcoritoare în mijlocul verii asupra unei flori.
Nu ştiu câte certitudini are în căpşorul ei plin de cârlionţi, dar pentru câteva bag mâna-n foc: Ponică îşi doarme somnul de pluş doar cu ea şi că e prinţesa lui tati. Începe deja să nu mai amestece basmele în viaţa noastră, pricepe că nu sunt vreun rege şi că mami nu e regină, dar ea rămâne prinţesă!
Şi eu nu mă pot opri. Mereu voi răspunde „Da, eşti o adevărată prinţesă!”. Poate sufăr de „sindromul puiului de cioară”, dar nu prea găsesc remediu. Şi mă enervează. Şi începe să se manifeste şi asupra Sofiei, care la nici 3 ani se înfăşoară cu un voal şi spune „Tati, uite, măi-măi!”
Mă enervează pentru că o văd pe maică-sa, când se găteşte pentru vreo ocazie, cum vine la mine şi mă întreabă. „Sunt frumoasă?” şi, din ochii daţi peste cap, pricep că oricâte complimente i-aş face niciunul nu-l va egala pe „Da, eşti o adevărată prinţesă!” auzit în copilărie.
Şi după o secvenţă din asta, simt nevoia să-l sun pe socru-miu. Mă întreabă de Alecsia, de Sofia şi apoi „Dar prinţesa mea ce face?”
E bine să ştii că nu eşti singurul plebeu care a crescut vreodată prinţese. Şi prinţesă va rămâne în ochii mei, mult după ce va fi regina altuia.
Şi la dracu’ cu viitorul ei rege, n-are decât să-şi bată şi el capul să găsească complimente care să-l egaleze pe cel cu prinţesa! Că nici mie nu-mi e uşor!
Dacă nu v-aţi plictisit, recitiţi şi asta, Răzbunarea pe Făt Frumos.

Comentarii via Facebook

comments