-Tati, ute, sunt flumoasă!
-Și eu!
Unde sunt revelioanele de altădată? Cumva a căzut o cortină peste ele, înghesuindu-le într-o debara.
Stau grămadă peste salatele a la boeuf, cel puțin câte trei tipuri, aduse de fiecare cuplu care apărea la petrecere.
Se clatină peste sifoanele culcate pe jos, cu pârghiile ruginite de amărăciune că de ani buni nimeni nu le-a mai mângâiat. ”Mai pune sifon! Mai de vară, că noaptea e lungă!”
Revelioanele din trecut zac ascunse sub ornamentele dezlipite fără grijă de pe perdelele alb-gălbui, sub omuleții decupați în horă colorată.
Carnea lor miroase încă a steluțe din fosfor, a icre – Le-a adus mama din Brăila! – cu ceapă roșie.
Părți din ele sunt învelite cu fața de masă albă, pătată cu sos de la friptura împreunată cu cârnații făcuți în bucătăria apartamentului. Mai e și pata de la tortul de ciocolată – specialitatea mamei – când unchiul a lăsat lingurița brusc. Începuse la magnetofon ”Vous Permettez Monsieur” și îi era teamă că nu apucă să o danseze pe nevastă-sa. Și o învârtea, ah, ce-o mai învârtea! Până afla toată petrecerea că biata femeie purta chiloți roși. Doamne, cât s-au iubit oamenii ăștia! De curând a murit și el.
Beteagă de un picior, într-un colț al debaralei, stă și măsuța de pe care se muta televizorul – Pune-l, dragă, unde să-l vedem toți! – și se înghesuiau pe ea platouri diverse cu toate neamurile de prăjituri. Fiecare cu rețeta ei, ajunsă la fiecare fiică de la mama sa.
Când eram mic, credeam că ”Levelionul” e o treabă a oamenilor mari. Un joc nebunesc în care totul se muta prin casă și ne trezeam cu mai toate rudele și cunoștințele. Sau nu mutam nimic, iar mama făcea tot felul de mâncăruri de care nu ne atingeam până nu ajungeam în vizită. ”Cum, aveai salată de boeuf? Nu am crezut că o să mai stai să faci și asta?”
Știam că vine ”Levelionul” pentru că tata se culca de după-amiază cu mine. Și, ca prin vis, auzeam cum mama umblă de colo colo cu părul prins cu bigudiuri mari, din burete. Și unghiile nu se uscau niciodată înainte de a scoate ultima tavă din cuptor! Dar absolut niciodată!
Revelioanele de altă dată sunt așezate neglijent pe răsuflarea tot mai grea de somn a copiilor care se rânduiau pe sub brad. Sunt peste haina grea pusă peste ei de bunicii care șopteau, în loc de cântec de leagăn: ”Cât stau tinerii ăștia la petrecere? Pe vremea noastră…”
Felii din revelioanele alea sunt în buzunarele sacoului ”i-a rămas mic, a crescut, ce vrei?” în care dimineața găseam grăunțele de la ”semănat”.
Falduri din acele revelioane s-au agățat în sârmele, acoperite prea puțin de hârtie verde, ale sorcovelor care se îndreptau spre mătușile care aveau pregătite hârtii albastre ”pentru sorcovă, dragă, că așa e obiceiul”.
Câteodată ușa debaralei se deschide de la vântul rece al timpului. Și parcă aud ”Hai să mergem, a dat deja Perinița!”
Și când tata mă așeza adormit în pat, auzeam iar ca prin vis: ”Era frumușel cu bretelele roșii. Ca să-i aducă noroc!”
Vis sau nu, nu știu, dar mi-au adus noroc.
Foto Alex Mazilu
