Mă uit la povestea frumoasei şi „smocoasei” Rapunzel. Alecsia e pe canapea, cu ochii lipiţi de ecran. Recită replicile, îngână cântecele.
E normal. Vede filmul a 30-a sau poate chiar a 40-a oară!
Eu stau la un metru de ea şi mă rog la Dumnezeu ca măcar o dată să schimbe povestea. Închid ochii şi încerc să modific finalul. Nu vă spun ce văd, doar un indiciu: Jack Spintecătorul s-ar fi cuibărit în braţele doicei sale dacă ar fi văzut ce îi fac frumoasei şi „smocoasei”….
Mulţi părinţi trebuie să ştie chestia cu filmul de desene animate văzut, revăzut, iar revăzut şi iar revăzut, până înveţi toate replicile, toate melodiile, până personajele din el fac parte din viaţa ta. E un obicei al copiilor zilelor noastre, care scoate la iveală tot ce e mai urât în părinţi.
Alecsia are fixul ăsta. Periodic se opreşte asupra unui film şi, de câte ori are voie la televizor, nu îl vrea decât pe acela. A fost Veronica, pe care l-a văzut până i-am spus administratorei „Doamna Vulpe”.
A urmat Albă ca Zăpada, pe care l-a repetat până am ajuns să visez noaptea cum îi scot bietei prinţese cu un tirbuşon bucata de măr înţepenită-n gât.
Micuţa sirenă Ariel ne-a bântuit cel mai mult. L-a văzut de atâtea ori că am ajuns ca, într-o zi, când mă uitam în magazin la un raft cu produse pescăreşti, să mi se pară că umflăţelul Flounder e pe o etichetă. Am vrut să iau conserva, savurând gândul că-mi voi înfige dinţii în pielea lui galben-albastră şi voi înmuia pâine în sosul ultimelor lui clipe.
Fixaţiile astea apar şi dispar precum norii de vară. Ele nu mă sperie, sunt doar replica hiper tehnică a copilului de pe vremuri care adormea doar pe povestea repetată noapte de noapte de bunica aţipindă.
Am observat că filmul nu îl mai urmăreşte de la un moment încolo, e doar un fond audio-video, un suport pentru alte jocuri.
Acum suntem la Rapunzel. Şi în seara asta îl suport mai greu. Mă doare capul, aşa cum numai capul ştie să doară! Lumea mi se pare un munte de fier aşezat pe tâmplele mele.
Mă gândesc la Rapunzel şi parcă-l văd pe Spintecător ascuns după fusta unei femei cu aspect victorian. Bucăţi din părul aducător de tinereţe şi tămăduire plutesc prin aer.
Apoi simt că mă gâdilă ceva. Deschid ochii şi o văd pe Alecsia că se împinge cu smocul ei cârlionţat în mine.
-Lasă-l pe tati. Nu mă simt aşa de bine. Hai uită-te la film.
Nu m-a lăsat. Se împingea cu fruntea-n mine, mai să mă răstoarne.
Şi atunci am înţeles. Părul tămăduitor al lui Rapunzel… durerea mea de cap…
Care durere de cap?
Mi-a trecut ca luată cu mâna. Sau cu smocul.
One Response to Jurnal de tătic. Smocovralgic forte