Jurnal de tătic. Sunt fumător

Sunt fumător și, evident, noua lege mă deranjează. Îi voi supraviețui, pentru că nu sunt dependent de restaurante, rezist fără ele până se redeschid terasele, iar în celelalte locuri unde merg de obicei oricum deja nu se fumează.
Sunt fumător și cunosc destui idioți care fumează. Cunosc și mulți idioți care nu fumează. Trasul fumului în piept nu e nici pe departe bariera care desparte mințile ascuțite de cele înguste. Ca și în cazul credinței, cred că natura a împărțit, în procente aproape egale, proștii în ambele tabere.
Nu îi invidiez pe cei care se lasă de fumat, dar îi deplâng pe cei care spun ”cea mai mare realizare a mea este că m-am lăsat de fumat”. Mă gândesc că destinul a fost crud cu ei, dacă, la sfârșitul unei vieți, în urma lor rămâne doar o scrumieră curată.
Cred, ca mulți fumători, că legea trebuia să prevadă locuri de fumat, spații în care fiecare să decidă ce face cu sănătatea și proprietatea lui. Dar nu e prima lege făcută de proști, la presiunea unei străzi guralive și, poate, nereprezentative. Nu e prima lege – e de ajuns să ne amintim Codul Fiscal sau cea a alegerilor locale – făcută pompieristic, acceptată de Constituțională și promulgată, după care votanții ei își dau palme că au greșit. Cum spuneam, proștii sunt repartizați judicios, așa că și-au găsit locul și în politică.
Bine, domnule, veți spune, ăsta e un ”Jurnal de tătic”, spune despre copii, nu despre frustrarea ta pe o lege!
Ok, sunt fumător, dar…

Și nu îmi doresc să fie fumătoare, așa cum îmi doresc să le ocolească orice alt rău de pe lumea asta. De asemenea sunt conștient că un club unde se fumează e mai prielnic dobândirii viciului. Sau că fumatul pasiv poate fi nociv.
Și atunci, de dragul fetelor mele, accept că nu am voie să fumez în restaurant, în curtea școlii, în camera lor sau în sufrageria unde ne uităm toți la un film.
Asta nu înseamnă că îi văd mai puțin idioți pe cei care, atinși de adicția interdicțiilor și de dorința de a face guralivilor pe plac, au conceput o lege proastă!