-Vai, ce vă seamănă!
Reacţia normală ar fi: „Pe bune? Uită-te la ea, e o prinţesă în miniatură! Priveşte-i părul ca un râu de mătase ondulată, mânuţele fine ca aripile de înger! Ţi se pare că seamănă cu unul care arată ca un bodyguard chelios?”
Dar nu, asta cu „Vai, ce vă seamănă!” a ajuns un fel de salut, un fel de „Să vă trăiască!” O formulă goală, ca „La revedere” rostit de operatoarea care notează reclamaţiile la o companie de telefonie.
Şi totuşi, vă spun din proprie experienţă, când auzi vorba asta, te topeşti. În loc să te uiţi la ăla sau aia care o spune ca la un ciudat, te înmoi, vocea ţi se gâtuie, te uiţi la puiul tău cum numai cioara poate şi te alinţi ca o divă în faţa oglinzii.
Ba chiar îmi şi imaginez o secvenţă:
-Oglindă oglinjoară, cine e cel mai frumos din ţară?
-Fata dumneavoastră, dar… vai, ce vă seamănă!
Spune-i frumosului sau urâtului că îi seamănă copilul şi l-ai cucerit. Se tăvăleşte ca un pisic, ţi se freacă de picior şi te imploră din ochi să mai spui câte ceva. Pe mine, recunosc, mă fură asta cu „Vai”. Uneori, încerc să o îndulcesc şi spun un timid „Da, are ochii mei”.
Şi totuşi e ceva în acest „Vai”. Nevoia de a le transmite cât mai multe, pasiunile noastre, mâncarea noastră preferată, muzica. Nu reuşim, evident, cum nici noi nu am ascultat muzica părinţilor, nu le-am agreat filmele. Şi atunci măcar ochii!
Sigur că încerc – sunt sigur că şi voi faceţi la fel – să le insuflu copiilor dragoste pentru lucrurile pe care le iubiţi. Eu am reuşit să le fac să iubească mult caii. Oare eu am reuşit sau filmele au făcut asta? Habar nu am, mă bucur de asta ca la … „Vai, ce vă seamănă!”
Ah, să nu uit, pentru că e important: muzica şi filmele părinţilor, acum le iubesc. Şi până Alecsia sau Sofia vor spune la fel despre westernuri sau blues, mă mulţumesc şi cu un „Vai” din complezenţă.
