Jurnal de tătic. Bluesul oliţei

O poză ca să ne mai răcorim…

jurnal 2

Unii spun că nu poţi uita niciodată primul sărut sau prima femeie cu care ai împărtăşit dragostea trupească. Alţii declară de neuitat ziua nunţii, naşterea copiilor, mirosul prăjiturilor bunicii. Lista lucrurilor „de neuitat” e mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cât de intens a trăit fiecare, dar pe lista părinţilor e sută la sută şi…
Ziua primului kaki la oliţă!
Ţi se pare că eşti pregătit sufleteşte pentru ziua asta încă de la primul scutec schimbat, dar nu e aşa. Adică îţi dai seama că va veni acest moment, ai şi ales o oliţă cât mai „tentantă” – tron de prinţesă, fotoliu de pilot de rachetă, cap de clovn – dar nu vei fi niciodată pregătit să faci ca toţi dracii în jurul unui funduleţ încăpăţânat sau să joci ţonţoroiul precum paparudele care imploră Pronia pentru ploaie. Atât doar că ploaia pe care tu o aştepţi…
-Caca!

Anunţul scurt declanşează o întreagă operaţiune în casă. Fiecare ştie ce are de făcut, execuţiile sunt ferme, milităreşti. Unul aduce oliţa, un sul de hârtie igienică roz şi şerveţele umede.
Erau pregătite de ceva timp, de când a sosit momentul pentru „Eu zic să nu-i mai punem scutece. Să înveţe la oliţă!” Urmeză o perioadă – interminabilă după unii – în care în casă maşina de spălat nu se opreşte niciodată. Auzi din altă cameră „Ruşine!” şi te duci pavlovian spre maşină şi începi să pui detergent. Ca şi cum copilul care toată viaţa a făcut ce şi cum i-a venit şi unde i-a venit şi brusc vrei să înveţe şi cum e cu deodorantul de baie! O cheie trebuie să fie pentru că până şi tu faci ce faci la toaletă şi sigur nu ai făcut asta imediat după primul lapte supt. Adică nimeni nu lasă sfârcul matern din gură, râgâie discret la bătăile pe spate şi apoi o ia târâş spre toaletă!
În timp ce primul aşează oliţa în mijlocul sufrageriei, celălalt desface toate hainele copilului. Copilul mai mare îl aduce pe măgăruşul de pluş preferat şi încă vreo două jucării. Pisica se urcă pe spătarul canapelei să vadă mai bine, iar broasca ţestoasă Vasile scoate capul din acvariu şi ne fixează ca pe nişte peştişori sanitari, probabil buni de mâncat, dar plini de …
Odată bucşat la dispozitiv, plodul se uită în jur, ne citeşte nerăbdarea în ochi şi… se ridică.
-Nu, stai acolo, fă la oliţă!
-Tu ai putea, dacă se uită la tine toată familia?
-Gata, ne prefacem că avem treabă.
Unul cântă, unul se uită pe pereţi, pisica toarce, Vasile se întoarce pe spate şi aruncă apă, în timp ce plodul mai mare îşi aminteşte îndemnurile din „prepruncia” sa:
-Hai, kaki, ieşi din funduleţ!
Brusc, plodul se încordează, mânuţele i se strâng pe mânerele „tronului”, ochii i se micşorează.
Toţi din casă înlemnesc. Până şi Vasile e cu lăbuţele pe marginea acvariului.
-Hai! Se aude o voce timidă, gâtuită de emoţie.
Ochii sunt aproape strânşi, mânuţele s-au albit de strâns…
-Vreau la mine puşa!
-Păpuşa, unde-i păpuşa? Adu-o repede.
Păpuşa e în mâinile copilului, care se ridică. Îşi trage colanţii strâmb pe picior. Asistenţa e înlemnită. Încă o încercare eşuată.
Păpuşa e aşezată acum pe oliţă, iar plodul se urcă pe canapea, lângă noi.
-Păi de ce n-ai făcut treaba mare?
-Ssst! Spune, lipindu-şi degetul de guriţă. Puşa face kaki!
Nu-i nimic! Asta sigur va fi o bătălie cu maturizarea pe care o vom câştiga… doar alţii au câştigat-o pentru noi în trecut!
PS O oră mai târziu, strigătul de luptă se aude din nou şi toată operaţiunea se declanşează iarăşi. „Caca!”

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.