Specialiștii – dacă îi consideri așa pe cei care dau gratuit pe net sfaturi despre care susțin că sunt scumpe – spun că atunci când vorbești cu un copil trebuie să te cobori la mintea lui, dar să folosești cuvintele ca și cum ai vorbi cu un om mare.
Ar trebui să-mi fie ușor, că doar asta fac în fiecare zi cu nevastă-mea. Chiar dacă de multe ori, după o discuție cu ea, când ”urc” din nou la mintea mea, am ideile ei.
Am exersat asta cu Alecsia încă de când era la grupa mică, la grădi. Mi se părea că discutând despre activitățile ei zilnice îi dădeam impresia că munca la grădi e importantă pentru toată familia. Nu fac asta mereu, doar când mă apucă. Și când îmi vine, vreau să recuperez toate zilele în care nu am discutat ”serios” cu ea.
Oboseală, nervii din cursul zilei, nu am tragere de inimă în orice seară să ascult poezii sau cântece despre păsărele și floricele. Sună cunoscut? Ați pățit vreodată asta?
Dar cumva eram convins că Alecsia își dorește asta oricând, că impresiile din cursul zilei îi stăteau pe limbă și aștepta doar ca tati să-i acorde atenția unei întrebări:
-Cum a fost azi la grădi?
-Bine…
”Entuziasmul” ei în materie de discuții era dezarmant. Și, mărturisesc, derutant. Mă așteptam ca simpla întrebare să declanșeze un izvor de vorbe.
-Ați învățat cântecele noi? V-ați jucat?
-Da.
Ochii ei spuneau: Ce puteam face la grădi, cu toate educatoarele alea cu ochii pe noi? Dar eu nu citeam în ochi, așteptam cuvintele care să-mi satisfacă nevoia de a putea spune, cu mâna pe inimă, ”mereu discut cu fiică-mea despre treburile importante”. Acel ”mereu” era acum pus în pericol.
-Și a fost ok?
Nu mi-a mai răspuns.
Alecsia evita răspunsurile, dar eu nu mă lăsam, simțeam că se întâmplase ceva în neregulă și trebuia să aflu. Ba chiar mă felicitam că măcar în momentele importante sunt lângă ea, să o ascult.
Umblam după ea prin casă și obțineam răspunsuri monosilabice sau doar hâțânări din cap deși puneam întrebări kilometrice.
-Hai, Alecsia, spune dacă a fost ceva în neregulă. Știi că tati rezolvă orice și… nici nu se supără.
La minciuna asta, copilul s-a oprit din a fugi în zigzag sub tirul întrebărilor mele. Și-a mărit ochii și a spus:
-S-a întâmplat o grozăvie! A venit un balaur și a mâncat toți copiii. Chiar și pe mine!
A fost rândul meu să măresc ochii.
Era clar că se întâmplase ceva. Nu știam cât de grav, dar destul cât să apeleze la imaginație pentru a camufla… În fine, construiam în minte o explicație pentru grozăvia pe care mi-o descrisese.
Cu temerile bine camuflate, am schimbat registrul întrebărilor:
-Ia spune-i lui tati ce înseamnă balaurul ăsta?
Alecsia a zâmbit șăgalnic, s-a ridicat pe vârfurile picioarelor și m-a tras până a putut să-mi dea un pupic zgomotos pe chelie.
-Tati, balaurul înseamnă că începe Avatarul și vorbim după.
Spuneți cinstit, cine se coboară la mintea cui?
-Ah, tati, am cântat și am învățat poezii…
Atât mi-a mai spus și apoi am stat amândoi la film.
A fost un episod bun…
Foto Alex Mazilu
