-Tati, azi facem numai ce vrei tu!
Uneori copiii au darul ăsta, de a face primăvară cu o floare. Şi Alecsia îl are din plin. Îşi măreşte ochii, dezvăluind un ocean căprui de inocenţă, schiţează un zâmbet, parcă sugerându-ţi râsul de fericire pe care-l merită de la tine şi apoi aşteaptă.
Aşa face şi acum. Dar în apa învolburată a inocenţei parcă am văzut cum scânteie coada unei sirene ce abia aşteaptă să te farmece prin cântul ei. Dar ce tată rezistă la cântul de sirenă din ochii fiicei sale! Când îl „aude”, se duce oriunde.
-Asta da surpriză! Tot ce vreau eu?
-Tot, tot, tot, chiar şi miţi-miţi!
Ca probă, mi-a şi întins o buclă ca să mă joc în ea. Am profitat şi mi-am hrănit palma din catifeaua ei.
-Şi acum ce vrei să facem?
Chiar, ce-mi doream? Poate că deja primisem şi acum doar urma să mă răsfăţ din surplus.
-Păi nu ştiu, dacă m-ai luat aşa repede. Să ne jucăm ceva?
M-a fixat cu o privire şăgalnică: Chiar vrei, tati, să ne jucăm?
Normal că nu asta voiam. Preferam să mă întind pe canapea, să-mi umplu o pipă şi să mă uit, ca pe fereastră, la un western vechi, lăsând gândurile să alerge libere precum mustangii. Şi atunci mi-am zis: „De ce să nu profit?”
-Nu, tati ar vrea să ne uităm la un film. E ok?
-Sigur, nu am zis aşa?
Ne-am tolănit amândoi pe canapeaua din sufragerie şi am dat drumul la film. Fără pipă, dar cu mâna odihnindu-se în părul ei. Westernurile vechi! Au ele o regulă de aur, începutul trebuie să fie tare. Împuşcături, cavalcade, băieţi buni sau răi nimeriţi de o ploaie de gloanţe!
Am simţit cum mânuţa ei se strânge de braţul meu, imediat după ce primul val de indieni a căzut secerat.
M-am gândit că nu e un film pentru o fetiţă de 6 ani. Poate o va bântui imaginea prin somn, o şi vedeam ridicată într-o rână, cu lacrimi brăzdându-i faţa şi strigând: „Tati, vin apaşii!”
Nimic nu se compară cu un părinte care abuzează de încrederea copilului său! E în braţele tale, se uită la ce îl expui pentru că aşa i-ai spus tu. Nu discerne când decide să te asculte. Orice urmare a ascultării tale e pe umerii tăi! Nu, nu puteam să o expun la asta, la omoruri inutile, doar pentru că la începutul unui film un producător megaloman a angajat prea mulţi figuranţi şi decide să-i omoare din primele minute.
Am luat telecomanda şi am mutat. Pe ecran acum se zbenguiau nişte arătări despre care nu reuşisem să înţeleg multe, poate doar că îi plac Alecsiei şi că le cheamă Avatar. Am lăsat aici, fiind mulţumit de darul primit de mine, chiar dacă nu apucasem să mă bucur până la capăt de el.
Eram fericit că Alecsia hotărâse să-mi dăruiască timp din mica ei eternitate şi că mă stăpânisem la timp să nu îmi bat joc de ea. Cam atunci în cameră a intrat maică-sa. Furioasă!
-Eu ştiu că tu nu dai doi bani pe ce spun eu, dar chiar să mă sfidezi punându-i Avatar? Alecsia, de ce te uiţi la televizor?
-Păi, tati a spus că…
-Tati a spus? Ce te-am trimis să-i spui lui tati?
Trebuie să recunosc că unele aspecte – chiar din cele mai furtunoase – nu se potrivesc deloc cu jaloanele din casa mea părintească. Felul în care lucrurile degenerau de la momentul în care aşteptam laude pentru sacrificiul meu de tată…
-Alecsia, trebuia să vii la tati şi să-i spui ce scandal ai făcut după balet că nu mergem în parc şi să-i spui că eşti pedepsită şi că două zile nu ai voie la Avatar!
M-am ridicat de pe canapea ca ars. Alecsia o ştersese deja în camera ei. Marea învolburată care mă fermecase mă bântuia încă. Şi aş putea să jur că o sirenă sărea peste spuma valurilor şi … îmi arăta fundul!
One Response to Jurnal de tătic. Fundul sirenei!