Poza asta – făcută acum câteva zile la Suceava, uneori refugiul nostru din lumea în care deja ne-am refugiat – spune despre tactul de care ai nevoie când ai doi copii.
Singuri la părinţi, eu şi nevastă-mea nu am cunoscut gelozia copilăriei. Şi până la 4 ani, Alecsia a crescut alintată atât cât a fost ea capabilă să ne manevreze… Adică mult!
Şi apoi…
Acum aflăm că dintre 2 ponei roz unul e mai frumos, că există întotdeauna o bomboană mai bună dintr-o cutie şi că exact pe aia a luat-o cealaltă. Că … un cerc nu mai are diametrele egale!
Şi am fost trişti. Am văzut cu ochii minţii zecile de poveşti pe care le ştiam din viaţă despre fraţi care se duşmănesc până la moarte. Ne-am căznit. Am întrebat, am citit.
Şi apoi am văzut cum într-o zi Sofia a căzut, s-a lovit şi a început să ţipe, ca şi cum tocmai aflase dureros că micul ei Univers se termină în marginea tare a unui scaun. Şi am văzut-o pe Alecsia cum o ridică. O îmbrăţişează.
Şi am înţeles că sunt lucruri pe care nu le poţi preda cu aer pedagogic. Nu poţi să le înveţi dragostea de prieten, de soră, de bunic, limitează-te la a preda dragostea de părinte fiice şi de restul se ocupă sufleţelele lor.
Şi, da, îngheţata poate avea gust diferit după mâna în care ajunge!
One Response to Jurnal de tătic. Îngheţata celeilalte