De multe ori, noi – ăştia care ne amăgim că ne ocupăm cu scrisul – uităm de ce ne-am trezit hărăziţi cu această ocupaţie. Adică ne visăm cu tot felul de meniri, ne păcălim singuri că avem misiuni, mai umane sau divine, şi ne irosim unul dintre puţinele daruri pe care le putem da şi mai departe.
Aşa se face că scriem de tot mai puţine ori două cuvinte magice, aducătoare de bucurii, suferinţe, trăiri. Îmi fac datoria de anotimp şi le scriu azi.
Te iubesc!
Aş vrea să îmbătrânesc lângă tine.
Dar, te rog, nu atât de alert…
