Era atât de cald încât îmi era teamă ca soarele ucigător să nu-mi topească una dintre pepitele de aur. Mijeam ochii și mi se părea că se micșora sub mușcăturile razelor.
Mi se părea că văd cum formele ei cedează la căldură, cum un bijutier mai mare chiar decât lumea începe să o prelucreze, lovind în ea cu mii de ciocane ultraviolete.
Și eu stătusem, pesemne, prea mult în soare, pentru că m-am gândit să-i întrerup artizanului munca blestemată, aruncând bucata de aur încinsă în apă rece de izvor…
În materie de copii, fie soare ucigător, fie ger care sculptează-n piatră, temerile sunt rupte din mitologie și soluțiile sunt… rupte din banal.
După ce mi-am salvat pepita din mâinile bijutierului astral, m-am târât la umbră.
Dar parcă mintea mi-a rămas în soare, pentru că, în timp ce Sofia se hlizea în lighean, eu îmi continuam scenariile apocaliptice.
Copilul stă în soare fără a fi dat cu cremă. Nu dau mare atenție descrierilor alarmiste de pe net, dar nici nu-mi dă mâna să verific pe proprii copii dacă ele sunt reale!
Stă fără pălăriuța albă! Tot pe net – unde își manifestă bunăvoința zeii artelor secrete, de la schimbatul scutecelor fără a trezi copilul, până la alăptatul copiilor înfiați de doi tați – se spune că insolația e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui copil lăsat cu capul gol în bătaia soarelui de vară!
Ascunzându-mă la umbră, eram un biet egoist care pusese copilul la copt, transformându-l într-o crustă purpurie, înmuiată în sosul tot mai cald din lighean. Și, dacă nu-mi reușea treaba cu rumenitul, îi lăsasem și creierul la fiert, ca pe un porumb de lapte, prizonier în „oala minune”!
Alergam spre Sofia, sperând să repar ceva din greșeli. Eram înarmat cu o cremă și o pălăriuță.
Când m-a văzut, copilul a început să lovească apa cu palmele, să arunce stropi și să strige:
-Tati, e plea bun, plea ca la țală!
Am cerut soarelui ucigător un armistițiu de câteva minute și bine am făcut. Sofia s-a mai jucat un timp în lighean și a fugit singură la umbră, înainte de a se rumeni sau de a-și fierbe creierul.
În ziua aceea, când, ca un bătut în cap, am vrut să curm un joc frumos, am învățat ceva.
De arsuri solare și insolație reușim să ne apărăm copiii și, dacă noi eșuam, reușesc ei cumva să se protejeze singuri, dar de televizor… Acesta e de fapt marele bijutier care ne topește tuturor pepitele de aur. Și le transformă, fără ca noi să putem face mare lucru, în bijuterii sau gablonțuri.
