Credeţi-mă pe cuvânt, bărbatul care nu simte un gol în stomac în momentul în care vede primii ghiocei din an nu iubeşte cu adevărat. Când plăpânzii cavaleri ai cruciadei soarelui apar pe stradă, în bucheţele vândute la preţ de aur, bărbatul adevărat e cuprins de febra alegerii celui mai potrivit Mărţişor.
O fată sau o femeie poate avea pieptul decorat de mărţişoare mai dihai ca un general sovietic, dar întotdeauna va fi unul despre care va spune cu mândrie: „E de la tata” sau „E de la El!” Eh, tocmai alegerea asta mă dă peste cap. Mai ales că iau mărţişoare en-gros, trei bucăţi care trebuie să fie unicate. Şi, atunci când vine momentul „achiziţiei sezonului”, încep căutarea acului în carul cu fân.
La Sofia e cel mai uşor, adică o rezolvi cu un măgăruş Aiurel şi, când i-l dai dimineaţa, îi spui „Uite Orel, vezi? Orel!” Dacă nu găseşti Orel… anul trecut am găsit Orel.
Ar fi trebuit să fie primul ei mărţişor. Nu a fost să fie aşa.
De fapt, primul mărţişor din viaţa ei a fost cel care mi-a amintit de ce, în gimnaziu, de 1 Martie preferam să mănânc cretă decât să merg la şcoală cu un pumn de coşari sau de gărgăriţe şi, roşu ca racul, să merg la fiecare fată din clasă şi să i-l întind. De cele mai multe ori, coşarul meu sfârşea abrupt într-o pungă cu alte zeci de fârtaţi, iar obrazul meu înfierbântat era răcorit cu un pupic impersonal ca o picătură de ploaie mocănească.
Mai târziu aveam să aflu că pentru ca mărţişorul tău să nu ajungă în punga aglomerată a femeii la care ţii trebuie să „munceşti” tot restul anului. Adică nu apari din senin pe 1, scoţi un coşar şi, gata, femeia cade pe spate! O iei uşor, cel puţin din iarnă, cu vorbe şi flori, poate şi cadouri şi, dacă ai noroc, coşarul nu mai e o bucată de tinichea, ci un semn al primăverii!
Ah, încă un lucru, dacă-ţi spune: „Vai, nu trebuia!” să ştii nu că trebuia, ci era imperativ.
Orel al meu, primul din viaţa Sofiei, stătea ascuns sub un maldăr de orătănii pe care nu le voia nimeni. Şi, sincer, cine vrea să dăruiască un măgar? Cum ar fi? „Uite, dragă, Dorel mi-a dăruit un măgăruş!” Cine e nebun să se expună la aşa ceva?
Până şi vânzătorul mi-a spus: „Ştiţi? Ăla e un măgar!” Nu puteam să-i spun că e pentru fata mea, aşa că am improvizat: „Da, e pentru soacră-mea, o să spună că e o poză cu mine”. Am râs amândoi, eu am plătit şi el mi-a urat o primăvară frumoasă.
Acasă mi-am dat seama că e cu ac de siguranţă şi l-am făcut praf, încercând să i-l scot. Primul mărţişor din viaţa ei e acum un amestec, în proporţii egale, de măgăruş gri şi clei! Ei i-a plăcut.
La Alecsia e mai complicat. Adică ar trebui să fie simplu, dar socoteala de acasă… Pleci convins că iei prinţesa care-i place în perioada aia. Şi întotdeauna iei altceva. Numai Dumnezeu şi Disney ştiu de ce era nevoie de atâtea prinţese pe lume! Anul ăsta, pot să deconspir că încă nu citeşte, am luat-o pe Ariel şi constat, cu surprindere, că Mica Sirenă a căzut în dizgraţie, lăsându-i locul unei oarecare Elsa!
Am timp să mai caut!
În fine, al treilea mărţişor…
He he, un coşar oarecare ar face faţă pentru că am „muncit” tot anul!
One Response to Jurnal de tătic. Triplu Mărţişor Blues