Pe vremuri îi spunea „Ziua Mamei”, dar cred că eram eu prins în două capcane care mă făceau să cred că aşa se numea. Prima era că trăiam siguranţa că o anumită femeie din viaţa mea merita o zi anume din an în care îi putea spune „La mulţi ani!” doar cel care-i spunea şi „Mama”. A doua cred că ţinea de propaganda din acei ani care spunea că o femeie nu e femeie dacă nu e şi mamă. Acum îi spunem „Ziua Femeii”. E momentul când, cu o floare, stârneşti zâmbetele care anunţă că e iremediabil primăvară. Adică orice bărbat ştie că mai face un ultim efort din canonul de sfârşit al iernii şi urmează miile de provocări ale primăverii şi, fără tăgadă, miile de promisiuni deşarte ale verii.
Nu ştiu de ce, cumva, în mintea mea, 8 Martie are în continuare rezonanţa de Ziua Mamei. Poate şi pentru că, în felul meu, am sărbătorit-o măcar ajungând câteva minute la ea, oferindu-i un dar. O prostie – aveam să înţeleg peste ani – pentru că pentru ea bucuria nu era darul, ci prezenţa mea.
Am umblat – când, din păcate, nu mă mai putea opri – prin lucrurile ei şi am rămas înmărmurit. Cadourile le folosise sau nu, unele îi trebuiau altele probabil că nu, dar o viaţă întreagă a păstrat felicitările de 8 Martie!
Ştiţi felicitările făcute de copii? Multicolore, cu desene de oameni ce par călcaţi de camion şi case strâmbe… dar calde? Sunt ridicole, urâte şi totuşi pentru fiecare felicitare din asta există un om care o priveşte ca pe o capodoperă!
Cumpărând 3 bucheţele de brânduşe, mă gândeam dacă nu ar trebui Silvanei să îi iau o floare mai mare decât fetelor. Şi apoi mi-am amintit că seara am văzut-o pe Alecsia muncind la o … felicitare. Şi mi-am dat seama că nu contează ce iau eu pentru că Silvana va avea ochi doar pentru desenele cu oameni plaţi.
Plus că brânduşele sunt – ca şi Ziua Mamei – semnul statorniciei primăverii, aşa cum ghioceii sunt vestitorii ei.
One Response to Jurnal de tătic. Ziua Femeii sau… Ziua Mamei