Liniştea e cel mai rău semnal când eşti de gardă la copil şi subiectul supravegherii operativ-informative nu e în raza ta de vedere. Stai calm dacă auzi bubuituri – neurmate, bineînţeles, de ţipete ce amintesc de gătitul de viu al unui misionar african – dacă vreo jucărie ţipă a dezmembrare sau dacă pisicul miaună a călduri, cocoţat pe undeva pe unde se îmbină tavanul cu şifonierul.
Dacă e linişte, vigilenţa ta aţipeşte, un drăcuşor cu scutece se cuibăreşte pe umărul tău şi îţi şopteşte: „Vezi? Când e cu tine, copilul e cuminte, nu face nimic, ceilalţi din casă se plâng aiurea că nu îl pot ţine în frâu?”
Şi alintată de drăcuşor, vigilenţa ta scade şi mai mult, tot mai mult, până când eşti total în lumea ta, poate chiar te gândeşti să deschizi cândva un blog „Cum să supraveghezi copilul fără să-l agasezi. Metoda Alecu pentru toţi”. Liniştea te înveleşte ca o pătură care dă un plus de căldură căminului şi deja te vezi în faţa unei săli plină cu tinere mame cărora le explici doct cum supravegherea unui plod nu înseamnă să stai ghemuit în camera lui şi să spui mecanic „Nu, nu e voie, lasă aia!”
Tinerele notează, se miră când le povesteşti cum ai observat că personalitatea supravhegheatorului e foarte importantă, că ăia mici simt imediat dacă îţi e frică sau dacă te stresează să-i vezi întinzând mânuţele spre orice obiect.
Anii trec şi metoda devine parte a creşterii copiilor din întreaga lume. Pe toate televiziunile sunt reportaje despre mame care „până la Alecu, inima îmi sărea la fiecare mişcare bruscă a micuţului, acum mă simte calmă, ştie că nu mă poate scoate din sărite şi se joacă frumos pe covoraş”.
Ba chiar şi Sofia – crescută acum, om mare –e intervievată şi spune cu tandreţe: „Nu ştiu să explic, de foarte mică, de când am amintiri, tata era cel care îmi imprima calm, cuminţenie”.
Cam atunci te ridici, doar să mai vezi o dată îngerul cum se joacă pe covoraşul său, te apropii încet de uşă ca să nu o tulburi, împingi uşa cu delicateţe şi… duci mâna la inimă şi cazi.
Nu, liniştea niciodată nu prevesteşte nimic bun dacă eşti de gardă la copil!
PS Niciun copil nu va mai desena pe pereţi după ce învaţă să deseneze! După ce o floare nu mai arată ca o explozie a unei gogoşi cu marmeladă, pereţii sunt abandonaţi şi desenele se mută pe hârtii, pânze… aşa că orice perete pictat de un copil arată ca zidurile zgâriate ale celulei în care a fost omorât un balaur care în zbateri a smuls bucăţi de var.
One Response to Jurnal de tătic. Vineri 13