Category Archives: Jurnal de tătic

Mitzu – dacă ar fi cineva destul de nebun să-i ceară părerea – ar spune că norvegienii sunt niște tâmpiți! Dar ce așteptări să ai de la o pisică! De mai bine de 13 ani ea știe că obții multe dacă te freci de piciorul unuia, dar liniștea adevărată o ai doar dacă îi tragi recalcitrantului o lăbuță, fie și cu gheruțele ascunse-n pernuțe.
Noi trebuie să găsim alte soluții. Dacă Mitzu ar fi fost responsabilă de somnul de după amiază al Sofiei, probabil că biata fată ar dormi – sau măcar ar sta cu nasu-n pernă, zi lungă de vară până-n seară – dar Mitzu e la București și Sofia în Bucovina, așa că…
Cineva ne-a băgat în cap că fetele trebuie să aibă un program clar, chiar și vara. Eu, crescut în Oborul unde regulile erau niște abstracții menite să-i enerveze pe oameni, cred că vacanța e vacanță și orice altă vorbă doar tulbură adânca apă a basmelor, dar…
Programul pe care bunicii trebuie să-l aplice strict că altfel… se ceartă cu fata lor, mama fetelor și, nu în ultimul rând, nevastă-mea. Și nimeni nu vrea să se certe cu Silvana!
În fine, spuneam că programul e așa, la 13.30-14.00, Sofia se culcă de după amiază iar Alecsia are de făcut 2 ore teme. Până acum,nu a ieșit niciodată programul.
Bunicul a găsit soluția: fetele nu sunt destul de obosite la ora prânzului, așa că trebuie făcut ceva.
Sâmbătă a găsit soluția ce părea salvatoare. Cu fetele după el, a pornit peste lunca Moldovei, ca să ajungă la apa dătătoare de joc, bucurie, râset cristalin și… oboseală plăcută.
Drumul nu e lung, dar străbate câmpuri unde pasul se îngreunează tot așa cum privirea se încântă…

Au mers ei vreo jumătate de oră și au ajuns la apă. S-au jucat acolo unde soarele verii e îmblânzit de aerul rece fugărit din pădure de căprioare și zâne. Apoi au revenit și bunicul susține că ultimii pași până-n curte au fost mai grei ca ai lui Peneș Curcanul. Dar… pentru că există și un ”dar”, măcar jumătate din program a fost realizat: Sofia a dormit buștean! Cealaltă jumătate a căzut, temporar: Alecsia a ațipit și ea, cu nasu-n cărțile cu teme.
Seara, vorbeau Silvana cu taică-su. O aud numai pe ea, evident:
(mai mult…)

La noi în casă, deciziile se iau în mod democratic. Prin vot. Deși am câteva nelămuriri privind numărul persoanelor cu drept de vot. O decizie – din orice domeniu, de la ce mâncăm, până la cum ne îmbrăcăm – se ia cu DOI…

… la UNU!
Până să apară Sofia în viața noastră,
(mai mult…)

Înainte de a avea fetele, eram cel mai are adversar al mersului la cârciumă cu copiii. De fapt, oscilam, din simplă lipsă de informații, între două posibile soluții pentru copiii din local. Să-i ții așa:

În niciun caz, însă, nu credeam că trebuie lăsați liberi!
-Vă deranjează?
Sigur, ăsta e momentul ăla rarisim când interesa pe cineva dacă are încă plodul în preajmă.
-Nu, nu mă deranjează – răspundeam, cu un zâmbet forțat – așa ne place, nouă, mie și acestei domnișoare. Cum vrem să vorbim ceva, ne place să ne întrerupem și să explicăm unui băiețel că nu e frumos să torni suc în ciorbă!
-Vai, Mitruș, puiule – auzeam uneori, în timp ce bolul alimentar îmi zbura din gură înapoi în farfurie – nu te mai juca la masa oamenilor cu trompeta!
De obicei, cel care reușea să-ți scurtcircuiteze creierul cu un sunet (care amintea mai degrabă de moartea trompetistului decât de vreun moment fericit din viața lui) se oprea din joacă. Nu se uita la părintele care-l apostrofa, dar care nici nu se ridica de pe scaunul său. În ochii micuțului citeam mirarea că nu apreciezi la justa valoare sunetul jucăriei. Ba chiar mai suflă odată în ciudățenia din plastic.
-Mitruș!
La a douua chemare, dumicatul scuipat la prima a avut o tresărire, ca și cum prefera tocatul între măsele în locul ”muzicii” din afara gurii.
-Lăsați-l, doamnă, nu face nimic!
Spuneam și eu, ca să par un tip cool, dar ce era în mintea mea… E incredibil cât de repede funcționează imaginația când ai la dispoziție o trompetă din plastic, cu marginile neregulate, vreo 3 găuri ale femeii care nu-și mută fundul să culeagă ”trompetistul” din drum și o oală sub presiune în care nervii dau cu fruntea de capac!
-Mitruș mamă, auzi, poți să te joci cu domnul! Nu se supără.
Când se întâmplau secvențe din astea – și se întâmplau de multe ori – la plecare îmi strângeam soția de mână și întrebam:
-Ai luat anticoncepționale?
Înainte de a avea fetele noastre, eram cel mai mare adversar al mersului la restaurant cu copiii. Acum nu…
PS Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nevastă-mea nu mi-a răspuns întotdeauna la întrebarea de la plecare. Și bine a făcut! Trăiască toți ”trompetiștii” și trompetistele” din lume!
Foto Alex Mazilu

Mama lui vine în fiecare dimineața. La început mă enerva. Abia ce-mi potrivesc ”oala” de cafea, pipa și mă așez pe terasă că, hop, și ea!
Dacă nu-ți potrivești ceasul după filtrul meu de cafea, poți s-o faci după ea. La 9 fix, e acolo. Pe grindă. Cu ceva plin de proteine în plisc. Uneori, vânatul încă mișcă.
Vine și acum. Chiar dacă…

Se uită nervoasă în jur. La mine, la bărbătușul ei, care țiuie masculin-prostește pe sârmă, la familia de porumbei care locuiește o grindă mai sus și huruie de parcă își fabrică puii la strung. Când vede că nu pândește nimic amenințător, strivește prada în cioc și dispare printr-o crăpătură pe care abia de o vezi dar să mai și crezi că poate trece vreo făptură prin ea. De câteva zile, iese și apoi strigă de pe grindă până îi face și pe porumbei să tacă. Apoi pleacă.
Cu doar câteva zile în urmă, pe la prânz, Silvana săpa la florile din fața casei. Văzduhul mirosea a vară bucovineană și a tutun de pipă. O pipă numai bună ca să nu strici tradiția că nu trebuie să întrerupi o femeie care îngrijește florile. Vocea nevestei a rupt vraja. De obicei vocile de femei măritate au efectul ăsta, dar de data asta:
-Alecu, vino repede!
Cum nu credeam că hortensiile pot ataca și nici nu vedeam cum caprifoliul o putea înghesui amenințător în gardul din spatele magnoliei, am amânat ridicarea din fotoliu.
-Vino odată!
Am lăsat pipa în suportul ei, m-am ridicat și am pornit spre ea. Era aplecată lângă o tufă de creasta cocoșului. Roșie ca lenjeria unei balerine, ca promisiunea unui necaz. Roșie ca…
-Vii odată? Sau te mai holbezi aiurea?
M-am apropiat și am văzut pe asfaltul de lângă floare un…
Cred că avea o zi sau două. Pe spate avea ceva puf, dar părea mai mult doar că s-a tăvălit prin făina lumii, după ce a stat în gelatină de ou. Căzuse din cuibul lui de vrabie de la 6 metri, direct pe piatră. Tremura, o aripă era întinsă ca și cum oasele nu credeau că nu zboară. Mișca necontrolat un picior, iar ciocul i se deschidea dureros, ca și cum aerul intra prin el cu un tirbușon.
”Moare”, mi-am spus. Silvana s-a uitat la mine și am citit același cuvânt. Fără niciun alt comentariu. Mă pregăteam să-l iau de jos, poate să-l pun undeva să-și tragă sufletul și apoi să aștept ca lumea să-și tragă înapoi sufletul din el.
-Ce s-a întâmplat?
Alecsia a apărut, probabil atrasă de vocea răstită a mamei.
-Țe e?
Sofia a răsărit și ea în grădină. Crinii s-au rușinat de coroanele lor.
Am acoperit puiul cu palma și am spus:
-Nimic! Mami s-a speriat de un gândac.
Alecsia m-a privit dezaprobator:
-Tati, ăla nu e gândac! E o păsărică!
Atunci am văzut că bietul de el se târâse de la umbra palmei mele. Avea forța promisiunii neonorate a unei vieți de sfadă gălăgioasă printre trandafiri.
-Găina!
Nu reușesc să-i explic nicicum Sofiei că nu tot ce are pene e găină.
-Ce a pățit?
Fața mea spunea ”Ce să fie? A căzut, e zdrobit și moare!” Dar ochii Alecsiei străluceau în soare. Sofia scutura smocu-i auriu. Mai era de față și măgărușul de pluș Olel, așa că am spus:
-A căzut! Îl țin până vine mama lui să-l ia înapoi.
Cum s-o minți pe Alecsia, când împreună am crescut șoimi? Dar erau măricei, aveau nevoie doar de mâncare, un pic de grijă și o lecție de zbor.
-Hai, tati, nu vine mama lui! Trebuie să-l creștem noi. Nu ții minte?
Am luat puiul în mână. Nu mai avea forță să se împotrivească.
Imediat Alecsia a adus un castron de plastic, Sofia a cules iarbă și i-au făcut un pat.
-Ce mănâncă?
-Gândac!
Sofia avea deja în mânuță o ”porție” zdravănă de mâncare.
Bineînțeles că n-a mâncat.
-Lasă-l – a spus Alecsia cu înțelepciunea celui care a mai crescut păsări – e speriat încă. Auzi, cum îl cheamă?
-Istrate – am spus pe nerăsuflate, nu mă întrebați cum mi-a venit, dar e un nume pe care nu mai vreau să-l aud curând!
-Cam ciudat nume – a spus Alecsia.
-State – a decretat și Sofia.
Peste ceva timp, stăteam toți 4 pe terasa de la etaj. În mijloc era castronul lui Istrate. Acum avea, pe lângă iarbă, o floare, gândaci cât să facă o nuntă. Nu mai mișca.
-Doarme?
-Cred că da – a spus Silvana – ar trebui să-l lăsăm să se odihnească. Uite, stă tati să-l păzească, nu?
-Da, stau eu. Hai, mergeți.
Au plecat. La ieșire, Silvana mi-a aruncat privirea ”Știi ce ai de făcut!” Știam.
Când le-am auzit râsetele afară am ridicat castronul. Atunci Istrate – tâmpit nume am găsit! – a mișcat. Mai era viață în oul ăsta? Am lăsat castronul iar jos. Și am așteptat.
(mai mult…)

Sună telefonul. Mă uit la ecran și văd…
”Soacră-mea”, mă gândesc, ”o fi ceva cu fetele!” Răspund:
-Sărut mâna!
-Bună, tati!
Vocea Alecsiei sună ca și cum într-o cameră clocită în soare deschizi brusc fereastra și arșița e spălată de un curent de aer din Bucovina. Fetele sunt deja în vacanță, la bunici.
-Da, iubita!
-Tati, am luat telefonul de la Buni, că am ceva important să-ți spun!
De obicei, telefoanele din vacanță încep cu ”am ceva important” după care urmează o pauză. Dacă pauza se lungește, pe fundal se aude o voce care zice: ”Spune-i și lui taică-tău ce ai făcut!” De cele mai multe ori, recunosc vocea soacrei, de celelalte ori poate doar mi se pare că e dânsa.
De data asta nu a fost nici o pauză:
-Tati, de azi sunt vegetariană!
(mai mult…)

E greu să nu vorbești despre copii, când nu-i ai lângă tine. Fetele sunt în vacanță.

Când nu mai sunt o prezență permanentă în viața ta, copiii se strecoară, ușor-ușor, în discuții.
Mă întreabă un prieten:
-Ce faci?
Apelezi la cel mai gol de înțelesuri cuvânt:
-Bine.
(mai mult…)

Eu am făcut sacrificii pentru fetele astea! Când îmi era lumea mai dragă am aruncat banii pe păpuși cu burtă. Ah, retrăiesc amintirea asta de câte ori citesc ASTA! M-am lăsat luat la mișto chiar și de un popă de dragul lor. Trista poveste mi-am notat-o AICI!
Pentru ele am lăsat de multe ori deoparte orice urmă de orgoliu. Și, când mintea mi se întuneca, alungam imediat orice gând negru. Visam că le omor, mă trezeam transpirat. Visam că le tai renul, îl pun pe foc și apoi le chem la masă, imediat ridicam ochii spre Cer și imploram iertare, pentru Păcatul cu gândul.
Ah, nu, nu vorbeam despre fetele mele! Mă refer la cele de pe bluzele lor, de pe penare, de pe ghiozdane, farfurii, șorțuri de bucătărie…
Voi aveți idee câte chestii cu Elsa și Ana poate strânge un om în casă? În câte locuri poate apărea fața lor? Sau a lui Olaf, omul de zăpadă pe care uneori l-aș așeza pe calorifer și i-aș spune: ”Mi-a luat mult, dar mi-am convins vecinii să lăsăm căldura pornită până-n mai!”
M-am sacrificat pentru ele, pentru că nu cred că le face rău fetelor să iubească eroi și eroine. Să aibă modele, chiar dacă sunt fantasme. Toți am crescut cu așa ceva. Au fost Albă ca Zăpada, Veronica, Ariel și probabil vor apărea și altele, după ce Elsa și Ana vor trece pe canalele de filme clasice.
Dar acum m-au lovit în cap! Și Elsa și Ana! Dar mai ales Elsa.
Alecsia mă pune să caut partea a doua din Frozen. Aproape în fiecare zi mă întreabă de film, îi spun că n-a apărut și discuția se încheie cu ”Poate nu uiți, Tati, te rog să cauți și mâine!”
Cum să uit? Dar tot căutând am dat peste o știre: se strâng semnături pentru o petiție ca Disney să o facă pe Elsa gay…
Petiția se pare că a fost respinsă, Elsa rămânând singură și rece și în partea a doua. Sau nu. Nu e clar. E marketing.
Pentru prima oară mi-am pus problema ce fac, dacă eroina Alecsiei e gay trebuie să am vreo reacție? Adică la băiețeii din jurul ei mă burzuluiesc și multă lume se distrează pe seama mea. Evident, mai puțin socru-meu, care știe cum e să ai o prințesă și să ți-o iubească un oborean.
Dincolo de glume, mi se pare – retrograd fiind până-n vârful cheliei – că nu e cinstit. Milioane de oameni ne-am lăsat necondiționat copii să o iubească pe Elsa. Am bănuit că se va respecta ”învoiala” că noi ne lăsăm visele copiilor în grija lor și creatorii de basme să le dea modele. Iar acum, un model deja îmbrățișat ar putea fi diferit de ceea ce ne imaginam.
Da, dar nici nu s-a spus în film că-i plac băieții! Așa e, dar am bănuit că… Am fost prost, în fine.
Aici ar trebui să apară corul de exaltați din ambele tabere. Îi las să urle, le e ușor, nu au copii și nu știu cum ți se modifică gândurile când apare pe umărul tău apăsarea unei viitoare conștiințe!
(mai mult…)

Acum mulți ani – nici nu cred că aveam primul copil – am văzut un episod din Mediumul care m-a marcat. Nu știu dacă vă amintiți serialul ăsta. O tipă, mama a 3 fete, are ceva abilități psiho și ajută la rezolvarea crimelor. Bun, mai ales pentru serile de vineri când nu ai voie să ieși cu băieții.
Dar nu asta e important. În episodul ăla, fata cea mai mică – avea vreo 3-4 ani – decide, la un moment dat, că va purta toată viața cizme de cauciuc. Tot episodul întreaga familie încearcă să o convingă să scoată vapoarele din picioare și nu reușesc. Cele 50 de minute au fost marcate de târșâitul tălpilor mari pe podea. La final, după ce încă un criminal periculos fusese închis și mediumul era în pat cu soțul său, se aude vocea mezinei. Anunță că renunță la cizme, dar… va purta casca de protecție!
Aveam s-o pățesc. Dar altă dată o să vă povestesc cum am dormit într-o noapte de vară strângând în brațe o pereche de botoșei din lână. Din aceia speciali, cu urechi de iepuraș!
Acum e rândul Sofiei să decidă o uniformă pe viață. Și a ales un pardesiu colorat precum șervețelul pe care ai presat un buchet de flori de câmp.
(mai mult…)

Scrie nevastă-mea pe Facebook, miercurea trecută: ”Rapid! Mă ajută cineva? Alecsia mă întreabă: Dacă Dumnezeu a creat lumea… cine l-a făcut pe Dumnezeu?”

Era 18.25 și eu bântuiam prin oraș. Un tată responsabil, când vede ce probleme sunt acasă, începe să-și pună probleme. Am lăsat câteva minute să se scurgă și am deschis din nou postarea. Începuseră comentariile. Unii la mișto. ”Oamenii! L-au creat după chipul și asemănarea lor!” Alții gata să ajute: ”Crezul începe cu răspunsul la întrebarea copilului…”
Mi-am dat seama că problema de acasă devenea serioasă. Discuția se prelungea cam mult pe net ca să cred că Silvana reușise să o expedieze cu ”Du-te în cameră să te joci!”
Mă foiam de pe un scaun pe altul al cafenelelor din Centru când am văzut că lucrurile tindeau să degenereze. ”Dumnezeu=(Zeu)Universal”. Hait, vedeam cu ochii minții cum Silvana e tot mai încurcată, știam cum face Alecsia când nu primește un răspuns și parcă vedeam cum îi spune: ”Să ții minte întrebarea pentru când vine tati!”
Un bărbat știe când trebuie să intervină. Mă pregăteam să iau telefonul, să sun acasă și să spun: ”Alooo! Nu te aud bine, ascultă-mă tu. Mă duc cu băieții, la un poker. Nu stați să mă așteptați!”
(mai mult…)

Foto Alex Mazilu

-Weekendul viitor rămânem singuri.
Am tăcut o secundă. Mai lungă decât ultima zi de școală. Apoi am spus:
-Da.
Nu știam ce tonalitate e bine să dai unui ”da” pe tema asta. Ideal e să te situezi pe aceeași lungime de undă, mai ales că plecarea fetelor implică să rămâi singur cu nevasta.
Am descris mai de mult ce înseamnă ”Părinți singuri. Do not disturb”. Aveți AICI și linkul, dacă doriți să revedeți ce nu se poate descrie în cuvinte.
Acum Silvana mi-a comunicat asta plat, fără nicio inflexiune a vocii. Parcă spusese: ”Perdeaua e puțin strâmbă”. Am vrut mai multe indicii despre cum vede ea plecarea fetelor și am forțat cu încă un:
-Da.
Vacanța copiilor, mai ales dacă ea începe cu un ”pleacă fetele”, îmi amintește de prima plecare a Alecsiei. La bunici. Era prima ei vacanță, după un an de grădi pe care îl resimțeam din vârful pipei până-n culmea cheliei. Când s-a apropiat ziua serbării de sfârșit de an – și numai după ce am învățat pe dinafară rolul Alecsiei – am îndrăznit să întreb:
-Cum facem?
-Cu?
(mai mult…)