Category Archives: Jurnal de tătic

Sunt foarte obosit astăzi. Mâinile abia se mișcă, ideile nici atât. Am avut o noapte grea. Mai am forță doar de două lucruri. Să zâmbesc și să vă spun de ce sunt atât de stors.
Joi am ajuns acasă vineri. M-am întins la discuții interminabile, probabil inutile și, când am deschis ușa casei, m-a frapat liniștea. Liniștea aia în care poți auzi visele tuturor.
Am intrat la noi în cameră și i-am spus Silvanei:
-Bună. Am ajuns. Nu-ți fă griji, am mâncat în oraș – am lăsat să se scurgă câteva secunde și am continuat – mă duc să scriu ceva. Noapte bună!
Atunci mi-a răspuns:
-Da!
Și apoi am auzit iarăși numai vise. La fete nu am intrat. Am ascultat la ușă și nu răzbătea niciun zgomot. În bucătărie, am deschis laptopul și geamul.
Întunericul și teii se luptau pe viață și pe moarte pentru supremație. Mi-am făcut o pipă cu măr copt și coacăze, doar ca să le arăt cine e adevăratul stăpân al aromelor. Și am început să scriu. Nu știam ce va ieși, poate editorialul din ziarul de luni sau doar câteva idei bine conturate pentru o emisiune de weekend:
”Iar trăim o perioadă agitată, în care cele mai folosite cuvinte sunt război și servicii secrete.”

Atunci am văzut că doi ochi mă fixau mirați. Smocul auriu, măgărușul Olel ținut strâns la piept… erau mai multe elemente care m-au făcut să uit de text.
-Tati! Vleau pipi!
Te ridici, lași pipa și mergi să supraveghezi operațiunea. Orice tătic responsabil face asta.
-Sofia, acum fugi la culcare. E noapte!
Pași de nălucă se îndepărtează și apoi ușa de la camera lor e trântită de au tresărit și morții din cavourile de la Iancu Nou. Mai puțin nevastă-mea și Alecsia. De la ele venea doar muzica viselor.
Mă întorc la ale mele, război, servicii… Olel reapare:
-Tati, am muci!
Am citit undeva – pe net, unde altundeva? – că nu e bine să țipi la copiii care mișună noaptea prin casă, că-i sperii și ei nu sunt complet dezlipiți din lumea somnului. Doar umblă așa prin casă. Mai ales dacă au doar 3 ani și ceva, iar lumea viselor e mai intensă.
-Hai, acum la culcare. Tati are treabă.
Ușa se izbește din nou. Ghicesc cum, undeva la etaj, se aprinde lumina. Liniștea se lasă din nou, mai puțin un vecin care țintește zgomotos toaleta, după ce l-a trezit, probabil, bubuitura de la noi.
După ce-l aud cum trage apa, mă cufund din nou în ale mele.
-Tati, mă doare burtica!
Înainte de a spune obișnuitul ”Dă să pupe tati!” mă gândesc rapid și la mama celui care a scris că nu e bine să te rățoiești la copii. Pup burtica și durerea dispare ca prin minune.
-Și nasul mă doare!
-Dă să pupe tati.
-Și pe Olel îl doare burtica.
(mai mult…)

Îți sare imediat în ochi. Merge țanțoș. Pare că inspectează un batalion de dragoni care nu așteaptă decât comanda lui.

Poartă rozul așa cum, pe vremuri, apașul ăl mai sângeros purta la brâu scalpurile dușmanilor. Ridică privirea de la pașii apăsați și scrutează orizontul. Ochii i se micșorează de la soare. Ceva îi atrage atenția și se pun în mișcare. El și rozul de deasupra capului.
Balonul ia și el un aer masculin. Din înaltul cerului se uită trufaș la muritorii de rând și le întoarce un fund arogant, umflat cu heliu.
Când vezi un bărbat cu un balon roz, aproape sigur de undeva de jos vei auzi:
-Tati, balonul e la tine?
Știe, prințesa lui tati, că balonul e în siguranță. Nici nu verifică asta, de fapt, ci doar testează vigilența ”pajului”, înrobit cu un ham roz. Când el spune…
-Da, nu-l vezi?
… ea nu face decât să repete gesturile vânătorilor care se pozează cu un picior pe fiara abia doborâtă. Și fiara mai face un pas. Țanțoș.
Dar geanta din spatele bărbatului… E bine să știi că nu ești singur. Odată am umblat o zi întreagă prin București, purtând în spate un rucsăcel exact ca ăsta. Și nu se auzea de nicăieri vreun ”Tati, rucsacul e la tine?” Eram singur pe stradă – ca-n cântecul de pe vremuri. Doar eu, Elsa, Ana și câteva mii de priviri contrariate care se întorceau după mine.
Se terminase vara. Nebuna de ea nu știa și încă-și făcea de cap pe străzi, topind asfaltul și uscând frunzele deja căzute. Noi ne pregăteam de clasa 0. Am luat un ghiozdan. Seara – mai erau doar vreo două zile până la primul clopoțel – i l-am arătat Alecsiei. Eram mândri, eu și nevastă-mea, l-am ales cu greu și așteptam laude.
Alecsia a rămas mută. A vorbit după ce a examinat bine-bine de tot rucsacul. Și a concluzionat:
-Nu e cu Elsa!
Toată dimineața, în capul meu se certau doi pitici. Unul urla cât îl țineau bojocii: ”Nu lua alt ghiozdan! O să-i placă și ăsta, în timp!” Celălalt zbiera, încercând să-l acopere: ”Cât e un ghiozdan, zgârcitule! Caută cu Elsa!”
Aveam câteva drumuri prin cartier. Am pornit-o pe jos, prin soare. Până-n Bălăneanu, un magazin pentru copii se strecura cu o vitrină minusculă printre geamurile largi ale unor bănci. În vitrină… Elsa și Ana, pe fața unui ghiozdan!
(mai mult…)

Nu auzeam decât ”Tati, vreau pipi!” Mă vedeam cu teancul de buletine de vot, singur în spatele perdeluței și vocea Sofiei străpunge liniștea secției de votare, precum un cuțit înfipt într-o savarină.
Totul a început de la prostia mea. Sâmbătă m-a mâncat-n… în fine, e fără importanță unde și dacă m-a mâncat ceva, dar m-am trezit spunând:
-Mâine mergem la vot!
-Uraaaa! Vot!
Sigur, eu mă gândeam la mine și Silvana, dar – părinții știu – pluralul persoanei întâi include toată familia, indiferent de activitate. Și, în definitiv, de ce nu ar fi așa, doar tu i-ai învățat asta. ”Acum mâncăăăm!” Și, de fapt, farfuria e în dreptul lor, în timp ce tu aștepți, cu saliva umplându-ți gura, să termine. ”Acum facem caaaachi!” sau ”Acum facem pipiiii!” ”Suflăm năsucul!”
Așa că a rămas stabilit: mergem la vot! Toți! După ce unui copil îi intră-n cap că urmează să faci ceva, nu mai există cale de întoarcere.
-Să te văd cum faci mâine?
-De ce?
-Păi nu te-a dus mintea? Nu cred că avem voie cu fetele în secție!
Am înlemnit. Mă și vedeam luptându-mă cu jandarmii, cu Sofia și Olel într-o mână și ștampila în cealaltă.
-Tu ești avocată, spune dacă am sau nu voie!
-Nu te dai tu deștept la televizor? Spune tu!
Nu am aflat. Am căutat pe net, legea e interpretabilă. Zice aproximativ așa: nu au voie persoanele care te pot influența… păi, pentru mine, fetele sunt singurele persoane din lume care mă influențează! Ba nu, și soacră -mea, când promite că face ciorbă de burtă, dar nu cred că e cazul să merg la vot cu soacră-mea, oala și sticluța cu oțet!
Duminică, fetele au mers la o petrecere de 1 iunie și, la întoarcere le așteptam jos. Până la școală, unde e secția, avem de mers cam… un minut. Poate de la soare, poate că așa sunt părinții, dar primul lucru la care m-am gândit a fost: dacă vor la toaletă? Școala e închisă, în afara celor două clase unde sunt cabinele de vot. Mă vedeam cu una din fete în brațe, zâmbind tâmp amabil unei doamne țâfnoase și întrebând: ”Se poate, vă rog, vrem pipi?”
Am intrat, fiecare și-a luat buletinele și am pasat fetele de la unul la altul. În cabină, eram convins că fetele erau cu Silvana, care mă aștepta să termin. Peste câteva secunde aveam să aflu că și Silvana era în cabină și era convinsă că fetele erau afară cu mine.
Am uitat să vă spun că secția de vot era chiar în clasa unde învață Alecsia. „Uite, acolo e poza mea! Ăla e Vladimir! Doamnă, puteți să vă dați puțin? Uite ăla e desenul meu!”
Pe ”muzica” asta, parcurgeam listele de nume din fața mea, înjuram și mă gândeam că măcar nu răsună niciun ”Tati, vreau pipi!”
Eram atât de absorbit că nici n-am băgat de seamă că, de undeva de sub măsuță, a ieșit un ciuf galben. Tocmai mă gândeam că…
-Tati!
(mai mult…)

Mult se încurcă ițele într-o familie, când dispare încrederea! Am în Jurnal o astfel de poveste, încurcată.

Începe așa:
Strigătul Silvanei a sfâșiat resturile nopții precum rupe o virgină scrisoarea prin care logodnicul o anunță că se însoară în Caraibe.
Somnul era atât de dulce. Somnul de frumusețe, frumusețea pe care ți-o aduc visele dulci. De-o parte mă împingeau fața de zmeură necoaptă a Sofiei și coada de pluș a măgărușului Olel. De cealaltă erau Alecsia, Pony și Bella, păr moale ca plușul și pluș cald ca mângâierea bunicii.
Prima care a sărit a fost Mitzu. S-a dus spre locul de unde s-a auzit strigătul. Treaba ei, pisicile au 9 vieți și se pot juca după bunul plac cu ele!
Alecsia a mormăit prin somn:
-Da, mami. M-am ridicat.
Sofia a spus doar ”Unde-i Olel?” Apoi a dat cu nasu-n el, a zâmbit și a oftat.
Eu m-am ridicat, am îndepărtat ușor barierele de puf și am pornit să-mi caut nevasta, aflată sigur în impas. Am făcut un ocol prin bucătărie, să dau drumul la aparatul de cafea. Parcă presimțeam că urmează o zi lungă, pe care aveam să o închei în fața unei tarabe cu perii și alte ustensile de aranjat părul. Finalul zilei e AICI.
Silvana era în ușa băii, având deasupra capului ceva ce părea a fi o căpiță din părul împrumutat de la mai multe ființe.
-În casa asta nu găsesc nimic.
-M-ai găsit pe mine. Ce-ți mai trebuie?
-Și pe noi!
Fetele erau și ele în poziții bune ca să vadă ceva ce se anunța un spectacol pe cinste.
-Unde e pieptenul?
Rar te trezești în țipete și ajungi așa rapid să râzi. Sofia a întrerupt râsul tuturor:
-Pieptenul cu Aliel?
Atunci am realizat că strigătul Silvanei era pe deplin justificat.
-Nu-i nimic – a spus Sof, ridicând din umeri – nu mai mergem la grădi!
Cu ochi rugători, nevastă-mea mi-a spus:
-Poate e la tine-n baie.
-Ce mama dra… să fac eu cu un pieptăn?
Avem două băi, ”Baia Mare” care e a tuturor fetelor din casă și baia mică, descrisă odată perfect de Sofia, ”baia unde tati face duș și noi caca”.
-Voi căutați-l, eu mă duc să fac tartine.
(mai mult…)

Am ridicat obiectul de pe tarabă și m-am uitat la vânzătoare. Îmi plăcea ce văd. Am întrebat, timid, cum îi șade bine unui bărbat când se uită la o femeie frumoasă:
-Cât costă?
Întrebarea avea ceva provocator, nedefinit, dar – asta e culmea! – vreți să controlați imaginația unui mascul!
Mă așteptam să spună ”Pentru tine, voinicule, nimic, închid și mergem!” N-a fost chiar așa.
Femeia s-a uitat la mine ca și cum tocmai mă adusese la picioarele ei un OZN pictat în roz. Eram sigur că figura ei luminoasă se reflecta-n chelia mea ca în oglinda mașterei Albei ca Zăpada.
-Pipetenele? 5 lei. Dar CHIAR vreți un pieptene?
E o poveste lungă și sfârșitul ei nu pare să fie aproape, poate o să o spun cândva, mă mai gândesc, dar în episodul de astăzi eu am misiunea de a cumpăra un pieptene.
Nu mă întrebați cum, din toți patru, tocmai eu am fost alesul.

Ingrată misiune!
Se uita atât de fix în creștetul meu că parcă am și auzit: ”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” Am răspuns fără ezitare:
-Nevastă-mea…
(mai mult…)

Foto Alex Mazilu

Nu există pe lume dreptate. De o parte a mesei suntem 3, înghesuiți în jurul unui bol cu cireșe. La celălalt capăt e Silvana, singură cu bolul ei. Dar nimeni nu o plânge, pentru că, nu-i așa, dreptatea și-o mai face omul și cu mâna lui.
Eu și nevastă-mea ne evităm, nervoși, privirile, iar fetele sunt roșii de la gură la urechi și scuipă cu precizie matematică sâmburii. Fiecare în castronelul ei. La un moment dat, rup tăcerea apăsătoare:
-E clar că astea sunt mai bune! Ia uite cum înfulecă prințesele lui tata!
-Hai să nu deschidem din nou subiectul.
Am lăsat subiectul îngropat. Câteva minute bune în bucătărie se auzea numai clinchetul sâmburilor care loveau marginea castroanelor. Alecsia a fost prima care a vorbit:
-Tati, mergem acum să luăm păpușă bebe-brioșă?
Sofia a împins și ea castronelul de sub nas și a decretat:
-Bebe-blosă!
Silvana m-a privit cu delicatețea lupului care suflă-n poarta purceilor:
-Ai promis, acum rădică-te și cumpără! Cred că e deschis la mall…
Totul începuse mai devreme, în fața unei tarabe cu cireșe.
Silvana: Uite, cireșe românești! Vrem două kilograme.
Eu: Stai, uită-te la astea negre. Pot gusta? Doamne, ce aromă. Mai bine pune două kilograme din astea.
La noi în casă – și bănuiesc că în mai toate casele – apare discuția asta. Eu, de exemplu, ador fructele cu gusturi care-mi amintesc de copilărie, de vacanțele în Branul care nu devenise încă un mall de case de vacanță, de serile petrecute printre tarabele din Oborul Bucureștiului de altă dată. Dar cu limite…
Adică nu sunt nebun să iau un produs doar că e românesc. Băi frate, dacă pe țăranul român îl frământă că piața se umple de cireșe grecești și ale lui nu sunt coapte, nu văd de ce să le mănânc pe jumătate acre!
(mai mult…)

Ne-am regăsit! Suntem iar împreună, toți 4. Am stat, în miez de noapte, îmbrățișați, lacrimogeni, ca la finalul unui film indian. Am sufocat-o pe Sofia cu pupături și am strâns-o până a gemut. S-a împins din lanțul nostru de mâini și piepturi, ne-a privit cu mustrare și ochii ei, mari cât Olel…

… spuneau: ”M-ați părăsit aici!” Vocea ei a spus altceva, obișnuitul ei salut de bun-venit:
-Mi-ai adus cadou?
-Daaa – a strigat Alecsia și a fugit în hol, să aducă sacul de daruri cu care speram să-i cumpărăm Sofiei bunăvoința.
Sigur, în punga mai mare decât ambele fete la un loc erau multe jucării pe care Alecsia le alesese pentru sine, dar, la 7 ani, generozitatea și egoismul se împletesc precum cosițele lui Rapunzel. Că tot veni vorba de prințesa cu părul vindecător, aveți idee cât costă păpușa cu rochia cu imprimeuri schimbătoare? Eu am. Și trebuie să cumpăr două! Dar nu despre asta vobim acum.
Eu am scos telefonul din buzunar și am spus:
-Mai e aici un cadou pentru voi. De la Alina!
-Cine e Alina?
-O fată! A aflat povestea unui rățoi, Adalbert, mi-a trimis-o și mie și o să vă citesc și vouă, la culcare.
Apoi:
-”Capitolul 1”.
-Tati, ce e aia ”capitol”?
(mai mult…)

Te aștepți ca multe jocuri sau jucării să treacă bariera generațiilor, chiar dacă unii jucam ”frunza” pe asfaltul din curtea școlii iar alții împodobesc prințese pe tabletă. Măcar ”leapșa”, ”rațele și vânătorii” sau, știu eu, ”țară-țară, vrem ostași” să supraviețuiască. La Alecsia și prietenii ei am văzut mici urme din jocurile copilăriei mele, recunoșteam la unele dintre ele vagi urme ale distracțiilor din vremea când eram puști. Puțin, cam cât ar recunoaște un mastodont din elefănțelul Dumbo, dar ceva-ceva tot era.
Totuși, o glumă la care amarnic ne distram în perioada când așteptam să ne crească dinții pare să fi trecut testul timpului. Mai bine n-o făcea și se ducea pe urmele mastodonților!
Ah, să nu uit, ăsta e unul din momentele când prefer ca Alecsia să doarmă!

Zice fata, într-unul din momentele când seara târzie ne trimite spre pat:
-Tati, azi am râs la after. Un băiat i-a spus unei fete: ”Spune lăcustă!”
-Cum, lăcustă?
-Da! Și el a spus…
-Ce prostie, lăcustă?
Nu știu dacă mi-a ”tras-o” mie sau doar își continua povestea, dar mi-a spus:
-Ca… și gustă!
De-a dreptul!
-Alecsia, cum vorbești așa cu tati? În seara asta lași tableta în bucătărie! Poate și mâine, mă mai gândesc!
A plecat în camera ei. Furios, mi-am reaprins pipa și în fumul amintind de vechime, m-am trezit zâmbind. Eram cât un pitic de grădină când am căzut prima oară în capcana:
-Spune Călimănești!
(mai mult…)

Indiferent ce se întâmplă în jurul meu, de cât de tare strigă realitatea la mine, dacă mă gândesc la fetele mele, gândurile mă absorb cu totul. Și zâmbesc. Acum nici nu m-aș gândi la altceva decât la Sofia. Îmi e dor de ea, cum îi e copilului de primele fructe ale primăverii.

Să fim iar toți 4, să…
Să alegem împreună, părinți și copii, ce mâncăm la cină. În jocul ăsta, care-mi dă presimțiri negre de câte ori se declanșează, Silvana dă tonul:
-Să spună tati primul ce mâncăm!
-Lasă, spuneți voi, mie-mi place orice vă face vouă plăcere.
-Nu, nu, să spună tati!
Fetele sar întotdeauna în susținerea mamei lor.
-Ok, aș vrea pastramă cu cartofi prăjiți!
De fiecare dată știu că trebuie să tac, dar mă las furat de joc și vorbesc. Silvana se uită la mine de parcă aș fi cerut voie de la fete să merg la sexy club.
(mai mult…)

Miercuri am luat-o eu pe Alecsia de la after. Îmi place să mă plimb cu ea, să povestim, să râdem cu gura până la urechi. La ora de handmade a împodobit o sticlă. A învelit-o într-un șervețel roz, mai roz decât o capcană pentru albine. Pe burta sticlei, un iepure cafeniu și o floare își disputau rolul de etichetă. O sfoară ascunde gâtul golaș și o floare din hârtie creponată ține loc de dop.
Ce ne-am mai distrat pe seama sticlei! Am decis ca imediat ce ajungem acasă să o umplem cu țuică și iar am râs, pentru că știam că nu are cine să bea tărie în casa noastră! Tocmai mă prefăceam că sunt beat și mă legănam pe stradă când Alecsia a spus:
-Azi, doi colegi au făcut sex la after!
Picioarele mi s-au tăiat, o ceață bizară mi-a învăluit creierul, casele din jurul meu se dedublau. Oare, râzând și glumind, am băut țuica imaginară? Am cântărit sticla din mâna mea. E goală ca sufletul unei amante! Clar, sunt beat!
Slavă Domnului că sunt beat și că nu am auzit-o pe Alecsia spunând…
-Azi, doi colegi au făcut sex la after!
Imaginară, dar țuica asta e tare! E normal, dacă de peste un deceniu nu am pus alcool în gură, să mă ia apa ca pe un puști care dispare pentru prima oară de lângă mă-sa.
-Da, doi băieți.
”Doi băieți”, spuneau vocile din capul meu, în timp ce mergeam pe stradă cu fiica mea, care abia a împlinit 7 ani. M-am gândit, în beția mea, să forțez vocile:
-Aha, dar tu… ai făcut vreodată?
-Da!
Băutura din sticla roz mi-a retezat picioarele.
-Să ne așezăm aici.
-Pe bordură, tati?

-Da, e un loc la fel de bun ca oricare altul să stăm. Așa, și cu cine ai făcut… sex?
-Cu o fată!
(mai mult…)