Category Archives: Jurnal de tătic

Chiar dacă deocamdată nu o simțim pe piele, măcar prin gusturile ei inconfundabile, vara e aici.

Primele căpșuni s-au strecurat deja pe mesele noastre. Și anticipez gusturile acestei veri: căpșuni cu smântână, spumă de fragi, zmeură cu zahăr și iaurt, mure și afine zdrobite-n smântână…
Până la astea mai avem timp de alte dulciuri. ”Avem”? Nu chiar toți din casă AVEM.
Să vă descriu o secvență de anul trecut:
Opt ochi, opt mâini, patru lingurițe și, între ele, tot mai mică, o bucată de tort diplomat. Cireașa confiată din vârful ei pare ochiul speriat al unui miel, invitat la cina haitei de lupi.
Alecsia are privirea dulce a unui aligator. Sofia privește bucata albă de frică și își arată colții, eu par dezinteresat de dulcea fărâmă, dar aș lua-o, doar ca să pot duce farfurioara la spălat. Silvana ridică ochii de pe pradă și îi fixează pe mine.
(mai mult…)

Când îți este foarte dor de Sofia, te uiți la poze cu Sofia și, văzând imaginile cu Sofia, ți se face și mai dor de Sofia. Sigur, unii susțin că o manifestare a dorului ar fi că repeți la nesfârșit numele persoanei respective, dar, slavă Domnului, eu nu par încă atins de acest simptom.
În poza asta:

Sofia l-a găsit pe căluț la un loc de joacă. L-a iubit din prima clipă, poate și pentru că, în sfârșit, a dat peste un animăluț mai mic decât ea, care nu face ”miau-miau” sau ”ham-ham”. L-a mângâiat și mânzul de ponei a stat ca un pisic. Nu știu dacă n-a și tors la atingerea mânzului de om.
La despărțire, Sofia i-a făcut ”pa-pa” cu mâna și parcă mini-calul a nechezat ușor.
Mai târziu, în curtea bunicilor, fetița schimba impresii cu Iustin – un Tarzan în miniatură, tot de vreo 3 ani, vărul ei – despre grozăviile văzute și trăite în acea zi. Eu și tatăl lui Iustin priveam scena prin ceața pe care ți-o lasă pe pleoape friptura de Paști.
La un moment dat, Iustin a strigat: ”Olinji!” Am tresărit, ca și cum vorba aruncată Sofiei m-a vizat direct. Fiind în Bucovina, j-ul și g-ul se topesc unul în celălalt, așa că am tradus rapid cuvintele în bucureșteană.
Eu mă înroșeam, dar copiii râdeau de mama-focului. Râdea și tatăl lui Iustin. Am simțit nevoia să reacționez:
-Tinu – așa-l alintăm pe minusculul Tarzan – nu e frumos să vorbești așa!
Copilul s-a uitat la mine ca la renul care refuză să tragă sania lui Moș Crăciun. Lacrimi de indignare i s-au adunat în ochișori și a spus, clar uitându-se la mine:
-Olinji!
La așa afront, am căutat sprijin la tatăl băiețelului, dar ăsta râdea mai-mai să cadă de pe scaun.
-Ce-ai, Alecule?
-Băi, băiatul ăsta vorbește cam urât. Na, acum e acasă, dar poate face asta și cu străini.
Tinu s-a apropiat de mine și mi-a repetat, cu mult năduf:
-Oliiiinji!
(mai mult…)

Prietena noastră s-a întors la masă de la locul de joacă. Avea gura căscată. Nu întredeschisă, ca a celor care abia așteaptă să răsufle după ce au trecut înapoi granița dintre lumea copiilor și cea a oamenilor mari. Pe fața ei nu mișca niciun mușchi, parcă privise mitica Meduză drept în ochi.
S-a așezat și s-a uitat la mine și Silvana, ca și cum tocmai aflase că mariajul nostru e cimentat de cine știe ce vrăjitorie.
După un timp, a întins mâna după paharul de apă. A luat o gură mare și abia după aceea a spus:
-Am vorbit cu Alecsia…
A urmat altă pauză. De data asta cu subînțeles. Nu ne-am mirat, nici eu nici Silvana. Deseori rămânem cu gura căscată după vreo discuție cu Alecsia și ne-am obișnuit și cu străini care să se închine după ce vorbesc cu ea. Ne-am limitat la un…
-Ah, ai vorbit cu ea…
Și ne-am văzut de treabă. Nu aveam niciun dubiu că va urma…
-M-a auzit că o întreb pe fiică-mea ( prietena noastră are de vreo doi ani o bijuterie de fetiță) de ce spune ”Nu” la orice și mi-a spus că și ea făcea la fel, când era mică.
-Da, orice o întrebai, ea spunea un ”Nu” atât de hotărât că mult timp am crezut că nu știe alt cuvânt.
-Am întrebat-o de ce și știi ce mi-a spus?
-Nu, nu am întrebat-o niciodată. Nu m-am gândit că ține minte de când era mică.
-Ține, ține minte perfect.
Apoi, ca și cum fraza i-a amintit ceva șocant, a stat din nou un pic cu gura căscată. A continuat, după încă o gură de apă:
-Spune că ea nu știa ce înseamnă ”Da”.
A mai luat o gură de apă. Până la urmă de ce nu, apa e foarte sănătoasă.
-Chiar așa mi-a spus: ”Pentru mine, Da putea să fie Castravete”. Da, așa a zis: ”Castravete”. Mi-a mai spus: ”Când mă întreba ceva Tati, eu spuneam Nu, pentru că…”
(mai mult…)

Nici un clarvăzător din lume nu se poate compara cu ce vede un părinte când nu-și are copilul lângă el. Îmi amintesc cum – acum mulți ani – mama m-a sunat într-o dimineață. Nu mi-a răspuns la ”Sărut mâna” și nici la ”Bună dimineața”, m-a luat din prima:
-Ești bine, puiule?
Poate după unii eram deja un om matur, dar pentru mama rămăsesem un pui.
-Nu am nimic, mamă, totul e perfect.
În ziua aia mi-am cunoscut primul asociat în afaceri. Stau de multe ori și mă întreb dacă nu cumva mama avea dreptate să fie îngrijorată.
Glumesc, evident, deși glumele pleacă întotdeauna de la un sâmbure de adevăr. Acum e rândul meu să am griji…

Sofia e mică, undeva în colțul camerei. Umbrele de afară pătrund pe fereastră, se întind înspre ea. Devin tot mai groase, negre, vii.
(mai mult…)

Un copil poate să-ți doboare mândria în câteva secunde…

În mașină suntem eu, Silvana și Alecsia. La 7 ani, subiectele de discuție răsar ca florile din asfalt. Adevărul e că, atunci când traversezi Bacăul, nici n-au de unde altundeva să răsară florile.
-Tati, tu ai fost aici soldat?
-Da, acum…
-Și de ce nu ai rămas soldat? Cred că erai frumos.
În mod normal, cuvântul ”erai” m-ar fi deranjat, dar din gura Alecsiei suna ca un compliment. Pe de altă parte, ce rost avea să-i explici unui copil cum era cu ”teriștii” și cu ”apeviștii”?
-N-am rămas militar pentru că altfel nu o mai cunoșteam pe mami.
Asta i-a plăcut Silvanei, am văzut cum zâmbește, dar nu și-a luat ochii de la drum. Știți că ea e șoferul familiei. La propriu și la figurat.
-Și aș fi avut alt tati.
(mai mult…)

-Tati, cine e în poza asta?

Sigur aveți și voi prin casă obiecte care au intrat atât de adânc în peisaj încât nu le mai vedeți. La fel și tabloul ăsta. Atârnat pe unul dintre pereții dormitorului din casa bucovineană, bătrânul tablou în ulei vine de departe, din casele vechi, dispărute când bucureșteanul Obor a căpătat o altă față. Impersonală și gri. O față lăsată-n urmă de buldozere.
L-am găsit acum mulți ani în casa bunicilor mei. Am comparat chipul bucălat cu niște fotografii vechi și am înțeles că ”modelul” tabloului sunt chiar eu. Cine l-a pictat? Nu are rost să intru în amănunte, un om drag mie, care nu e aici.
Tabloul a stat o perioadă în sufrageria bunicii, alături de puținele amintiri pe care a apucat să le care din casa demolată. A zăcut, după aceea, prin beciuri, are rama ciobită, foița argintată s-a jupuit. Acum veghează la somnul nostru și… adună praf.
Când Alecsia m-a întrebat de copilul din imagine l-am revăzut pentru prima oară după mult timp. Ce față avea copilul ăla! Nimic din împuțiciunea vremii nu se vedea pe chipul lui! Parcă trăia într-o lume paralelă, unde șeriful din Bonanza câștiga întotdeauna și Doctor Justice se pregătește permanent să întoarcă toți răufăcătorii cu roțile-n sus. Dar, trebuie să recunosc, era un copil frumos. Chiar minunat!
(mai mult…)

Armăsarul a fornăit a primejdie. Prințesa a ridicat ochii din oglinda iazului. Oprise să-și lase calul să soarbă din apa ca gheața. În schimbul apei dătătoare de viață, adâncul izvorului avea voie să răsfrângă o clipă chipul frumoasei și apoi să-l imprime pe pietrele ce-i străjuiesc malul.
Fata a smucit de hățuri și au sărit printre copacii Pădurii de Argint, taman când în poiană au apărut căpcăunii Zmeului, călare pe șopârle care scuipă foc, agitând buzdugane din care săreau scântei.
Coama bălană a armăsarului deschidea drum prin crâng, dar dragonii pârjoleau totul în cale. Se apropiau. Atunci prințesa și-a amintit de pieptănul de piatră pe care-l purta în păr. L-a aruncat peste umăr, rostind vraja învățată de tatăl ei: ”Tati, mergem?”
Un zid din stânci a apărut în fața căpcăunilor. Mult timp a câștigat armăsarul prințesei până au reușit ei să spargă piatra. Dar, până la urmă, au trecut.
Se apropiau din nou, arzând tot în goana lor aducătoare de moarte!
A băgat mâna-n sân după aripa Reginei furnică și a aruncat-o peste umăr: ”Tati, mergem?” Și nimic.
Iar. ”Tati, mergem?” Nimic.
(mai mult…)

Sofia are 3 ani. De câte ori vin seara acasă, prima ei întrebare e: ”Tati, ce cadou mi-ai adus?”
Mult timp am luat din drum câte o atenție – normal că iei pentru amândouă, că nimeni nu e nebun să se certe cu soră-sa, Alecsia – dar, într-o seară, când chiar nu mai aveam de unde să iau măcar un ou de ciocolată, am improvizat și, la întrebarea zilnică, am spus:
-Da, ți-am luat doi pupici!
Fața i s-a luminat și a strigat, fericită:
-Dă-i repede că trebuie să mă culc!
Vă dați seama ce pretenții are Sofia de la Iepuraș? Mai ales că bietul urecheat vine doar o dată pe an și trebuie să se revanșeze pentru 365 de zile! Știam sigur cât de mari sunt așteptările ei, pentru că mă avertizase deja: ”Tati, Iepurașul să nu înceapă cu am adus pupici sau îmbrățișări!”
Până la nota de astăzi din Jurnal, trebuie să vă împărtășesc 3 concluzii sumare. Iepurașul vine și la copiii care nu au dat pe afară de cuminți, dovada vie sunt fetele mele. Apoi, vine și la cei care nu au postit, o mărturie pot depune și eu pe acest subiect. Și, în fine, e o diferență majoră între Iepurașul care călătorește adăpostit de umbra florilor de liliac și Moșul care înfruntă nămeții ca să ne aducă daruri.

Anul ăsta, soacră-mea – o cititoare mi-a spus că poveștile fără mama Silvanei parcă nu au farmec – a hotărât ca la masa de Paște să avem și tocană de iepure. A pregătit totul din timp și, în Sâmbăta Mare, misiunea care mi-a fost încredințată a fost de a păzi ceaunul cu friptură de pe vatra din curte.
Amestecam cu linguroiul de lemn…
-Ușor, să nu o sfărâmi ca pe friptura de miel!
Mă îmbătam de aromă…
-Mai pune zeamă că se usucă!
Vocea soacrei mă bântuia, chiar dacă mă credeam singur în grădină. Atunci am mai auzit o voce:
-Ce faci aici?
La început am crezut că e o zână, împodobită cu flori de păpădii, care-mi susură cuvinte dulci să-mi alunge amărăciunea. Apoi am văzut că e Sofia.
-Fac friptură.
-Ce friptulă?
-De iepure.
-De iepulaș?
Așa spune ea la iepure, dar nu asta e important.
(mai mult…)

Una fierbe ouăle, una le înfășoară în pergamentul din care-și vor trage zeci de culori și a treia… le sparge. O operațiune de asemenea anvergură are nevoie și de un supraveghetor, ochi vigilenți și o minte ageră care să intervină când e nevoie de experiență. Pentru această ultimă sarcină m-am oferit eu, cu altruismul și spiritul de sacrificiu care trebuie să-l caracterizeze întotdeauna pe capul familiei.
-Tu n-o vezi pe Sofia ce face?
Curios, deși nu e acasă, mi s-a părut că o aud pe soacră-mea, taman când mă gândeam la capul familiei.
-Tati, tu nu te uiți la Sofia?
Nu numai că o vedeam, dar o și ajutam pe Sofia… Tabloul era așa: Silvana supraveghea oala în care fierbeau ouăle, înarmată cu o paletă din oțel, parcă pregătită să îi dea în cap celui care ar fi vrut să sară din apa clocotită. Era roșie ca un rac, de la aburi, dar nu e dramatic pentru că ea chiar e Rac. Alecsia le învelea și avea mâinile atât de colorate că o puteai pune în coșul de răchită pe care Iepurașul avea să-l fure și să-l ascundă-n grădină. Sofia, cea mai mică din trupă, lua câte un ou și-l bușea de masă. Supraveghetorul îl curăța, îl dădea cu sare și-l degusta.
După mine, operațiunea decurgea perfect, dar niciodată bărbatul și femeia nu vor vedea la fel pregătirile de sărbătoare.
-Parcă spuneai că te duci la biserică! Ia-o și pe Sofia.
Adevărul e că-mi doream să merg la cele 12 Evanghelii. Slujbele în Bucovina au un parfum aparte.
-Ba nu, merg eu, Sofia te ajută în continuare, mami.
Când ieșeam cu Alecsia pe poartă, am auzit-o din nou pe Silvana: ”Sofia, lasă ouăle!”. Dar noi ne îndepărtam deja.
-Tati, de ce se vopsesc ouăle?
(mai mult…)

Bubu a avut o zi de rahat. Dimineața s-a trezit sub o frunză de trifoi. Sigur nu avea patru foi! Frig, umezeală, poate era o idee mult mai bună să mai stea pe sub pământ câteva săptămâni, dar soarele ca de vară de acum câteva zile a păcălit-o și a făcut ochi, carapace și buline negre. Nu a apucat să-i cânte vreo fecioară, dornică să afle unde-i e sortitul.
Gărgăriță riță,
Zboară-n poieniță
Și unde te-oi așeza
Acolo m-oi mărita!
De unde știu că Bubu e fată? Din sursă sigură, de la Alecsia.
Poate că Bubu scapă de vrăbii prefăcându-se moartă, dar pentru Alecsia figura nu a ținut. A prins-o.
Nimeni nu avea timp de fată, toți eram preocupați să ne umplem de noroi, să-l înghesuim sub unghii, în încălțări sau să ne dăm cu el pe față. Poate v-am mai spus, dar nevastă-mea suferă de o boală foarte rară. Se numește ” hai să plantăm flori în cele mai bizare și inutile locuri și apoi să plecăm, urmând să ne întoarcem mult după ce s-au ofilit și arată ca niște boscheți putreziți”.
Când sărmana femeie e în criză, toți încercăm să-i facem pe plac, pentru că se pare că boala asta e mai greu de suportat când ești singur în grădină.
Așa că, în momentul în care ziua lui Bubu începea să devină de rahat, toți ceilalți speram ca ziua să se încheie mai repede.
În jurul nostru erau zeci de mușuroaie în care tronau bebeluși de petunii, panseluțe, creasta cocoșului, pete mari de noroi pe alei și pe noi era destul pământ cât să prindem rădăcini.
Silvana, într-un târziu, a înfipt sapa, s-a sprijinit în ea ca un cavaler în paloșul cu care tocmai decapitase un vrăjmaș și a spus:
-Peste o lună o să fie foarte frumos aici!
Timid, am șoptit:
-Peste o lună noi nu suntem aici…
Poate era lumina de după-amiază sau poate doar mi s-a părut, dar la cuvintele mele o rază de speranță a trecut prin ochii soacră-mii. În fine.
Ne-am suflat toți în mâini, încercând zadarnic să alungăm frigul. La meteo spuneau că vor fi 6 grade, așa o fi fost, dar mi se părea că sunt 3 grade-n curte și 3 în uliță.
Abia atunci două lucruri mi-au atras atenția. Primul era că Sofia călcase în bălegarul de la flori, al doilea era că Alecsia avea o caserolă de plastic, cu capac, plină de frunze și iarbă. Cum primul lucru părea a fi exclusiv de competența feminină din casă, m-am aplecat asupra celui de-al doilea.
-Lasă aia afară, Alecsia, am văzut destule frunze azi.
-Tati – în vocea ei era un ton de reproș – e animalul meu de companie, Bubu! E fetiță!
Prima chestie la care m-am gândit a fost o râmă, dezgropasem destule, plantând flori, și aproape era să o las să o bage-n casă, doar de bucuria de a vedea pe maică-sa cum îi dă pupicul de noapte bună, dar am văzut prin capac o gărgăriță cât o unghie de copil.
-E o buburuză, las-o să zburde liberă.
-Tati, dar îi e bine în acvariu. Are tot ce-i trebuie. Uite, are și o floare.
(mai mult…)