Category Archives: Jurnal de tătic

Până la urmă, dacă nu mă omoară drumul lung, e foarte probabil să mor de grija altuia. Pe drumul lung despre care vreau să vă spun astăzi, mai-mai să mă omoare grija de Silvana.
Ea e la volan – nici nu se putea altfel, considerând că Dumnezeu i-a ales un soț fără carnet de șofer – fetele sunt în spate și hărmălaia e peste tot.

La al treilea ponei primit în cap de șofer, am considerat că e cazul să intervin.
-Vreți să vă spună tati o poveste?
De câte ori suntem pe drum, poveștile lui tati au efecte nebănuite. Unul dintre ele l-am descris AICI. Azi, unul nou.
-Da, da, vrem!
Ca un prim efect, mi se părea că ideea mea a adus mai multă gălăgie decât liniște, dar, în fine, operațiunea e încă la început.
-Povestea cu sarea!
”Sarea în bucate”! Basmul ăsta nu prea-mi poartă noroc, aflați de AICI de ce, dar fetele l-au ascultat pe tabletă – un înlocuitor perfect pentru rolul de povestitor, mai ales că se întrerupe ca să te certe dacă stai cu degetul în gură – au adormit pe la jumătate și nu știau finalul.
-Buuuun! A fost odată ca niciodată un împărat…
-Cum îl chema?
-Nu avea nume, era, așa, un împărat oarecare…
-Cum îl chema?
-Împăratul Roșu…
-Ăsta nu e nume! Cum îl chema?
-Sofia, nu mă mai întrerupe!
-Cum îl chema?
-Ion. Îl chema Împăratul Ion Roșu. Acum e bine? Și împăratul avea 3 fete…
-Cum le chema?
(mai mult…)

-Tati, vreau să vorbim ceva serios.
Alecsia are un chip special când e serioasă. Un prieten mi-a spus, privind niște poze cu ea, că-i amintește de o rusoaică de sânge nobil, desprinsă din marile scrieri. Poate n-o fi spus chiar așa, un simplu ”e drăguță” și mintea mea de tată a înțeles: ”Oh, Alecsia îmi amintește de o ilustrație în cărbune la un poem de Pușkin!”
Când mă uit la ochii ei, simt că arborele vieții nu a înflorit degeaba.

Când e serioasă, Alecsia îmi pare ruptă dintr-un basm. Cuvinte de bunică, moi ca plapuma în care căldura și oboseala jocului de o zi sunt mâinile lui Moș Ene…
-Tati, mă asculți?
(mai mult…)

Școala altfel… marți, au mers la Palatul Parlamentului.

Cât poți înțelege de acolo când ești în clasa 0? Mai nimic, normal, dar e bine că au aflat măcar câte ceva despre hardughia pe lângă care trec deseori.
Seara am întrebat-o cum a fost și mi-a spus că i-au plăcut perdelele, că a văzut că acolo sunt camere mari și mici, că i-am pus cam mult unt la sandvișul pregătit pentru picnicul de pe esplanadă și că locul de joacă de lângă Parlament e foarte tare.
Și mi-a mai spus ceva… că se face politician!
Ca în jurul oricărui copil din lume, se duce o bătălie și pentru Alecsia. Pe de o parte, eu consider că ar fi o ziaristă extraordinară, poate chiar scriitoare. Dimpotrivă, nevastă-mea crede că are talent pentru avocatură. Sincer, poate amândoi greșim, influențați de cum și mai ales cât vorbește fetița asta.
În bătălia asta sunt permise orice arme. Chiar și mita. Merge Alecsia la biroul Silvanei? Ciocolată, creioane pentru colorat, filme pe calculator. Dacă o iau cu mine pe la televiziuni… e pupată, mângâiată, răsfățată.
Alecsia ne joacă pe degete și înclină balanța în ambele direcții, în funcție de cum simte ea că vreunul dintre noi slăbește ritmul.
Acum, după vizita la Parlament mi-a spus:
-Tati, vreau să fiu politician!
(mai mult…)

Sâmbătă m-au supărat. Alecsia și Sofia s-au certat, s-au caftit și nici nu au făcut-o acasă, singure, fără să ne vadă nimeni, ci în vizită. Le-am spus numai un sec ”Vorbim acasă…” Nu am mai avut cu cine vorbi, după ce au alergat o zi lumină în soare, au căzut late. Dormeau încă din mașină și așezatul în pat a fost un fel de vis pe timpul căruia au tors ca niște pisoi.
Am hotărât să nu mai amân. Povestea nasului roșu al scumpei noastre tanti Paula trebuie să iasă la lumină. Să se învețe minte și fetele mele că nu e bine să te pui cu Tati. Așa că…
Tanti Paula este cea mai fără de vârstă femeie pe care mi-a fost dat vreodată să o văd. Cred că avea blândețe de bunică încă din tinerețe, gesturi ca mângâieri și vorbe care răcoresc asemenea apei de izvor. Dar, Dumnezeu n-a lăsat-o doar cu chipul nins încă din primăvara vieții. I-a dat și un nas roșu ca un morcov. Și când se enerva – rar, din câte am auzit de la cei care o cunoșteau mai bine – nasul roșu al lui tanti Paula devenea și mai roșu. Părul alb, chipul neatins de soare și nasul sângeriu, chip de om de zăpadă.
Opresc povestea pentru că am primit un mesaj de la socru-meu. Au ajuns în Bucovina și pregătesc casa pentru vacanța fetelor.

Mă uit la poză și parcă văd cum povești se ascund sub floarea de păpădie, cresc mari și înghit balauri, prințese și armăsari care mănâncă jarul ca pe semințe. Când păpădia e toată un puf, la cea mai mică adiere, basmele zburdă libere prin grădină și se așează pe sufletul fetelor.
Hai să mă întorc la nasul roșu.
Tanti Paula – nu are rost să pun aici toate glumele care se fac pe seama numelui ei rostit în grabă de un copil – a apărut târziu în viața noastră A stat preț de câteva minute și a dispărut, purtată de valul candorii Sofiei. Meteorica trecere a Paulei prin poveste s-a consumat când Sofia avea cam un și jumătate.
Am lăsat din nou deoparte povestea și am privit din nou pozele din Bucovina. Și acolo primăvara a îngenuncheat iarna, dar bătălia a durat mult mai mult. Parcă atât de mult i-a plăcut zăpezii să stea răstignită pe dealurile ce păzesc apa Moldovei că nu se mai dădea dusă.
(mai mult…)

Cu o seară înainte de episodul pe care vreau să-l relatez azi ne certasem destul de rău. De aia când am primit mesajul de la Silvana am crezut că e o răzbunare. Cearta a izbucnit tot de la povestea nasului roșu al deja celebrei tanti Paula. Eu cred că acest secret cumplit al familiei noastre trebuie să iasă la lumină. Nevastă-mea nu mă crede în stare, dar, trebuie să recunosc, de când le ameninț cu publicarea tărășeniei, toate din casă se poartă mult mai frumos cu mine.
Povestea o găsiți AICI. Continuarea ei e AICI. Acum trebuie să știți cum au evoluat lucrurile.
Am primit pe telefon un wapp de la Silvana. L-am deschis:

Un băiat îi cere mâna Alecsiei. Un coleg de la clasa 0. Am spus în gând: ”Atât te duce mintea, nevastă? Așa crezi că mă pedepsești? Cu o făcătură? Cum să fie real că…”
Brusc, un coșmar mi-a străfulgerat trezia: Dar dacă e adevărat?
Eram înconjurat de câțiva colegi și doamnele din local probabil nu vor uita curând fraza pe care am spus-o cu voce tare. Rar îți e dat să auzi așa un amalgam de acte sexuale, invocate laolaltă cu sfinți și draci.
Sudalmele m-au răcorit puțin. Apoi m-am gândit la o bijuterie de Smith&Wesson Magnum. Argintiu, cu prăsele din lemn de piper, calibrul 45, un șarpe din oțel care mușcă din carne ca o gospodină părăsită dintr-o felie de pizza. Cu blatul gros.
Am pus mâna pe telefon și am sunat. Silvana mi-a răspuns cu o voce calmă:
-Bună, ce faci?
-Cine e… ăla?
-Un coleg, cred că l-ai văzut la serbare.
-De unde-l luăm?
-Să luăm ce?
-Copilul care a supărat fata!
-Păi nu e nimeni supărat. Noi acuma facem pizza și…
-Cum adică nu e nimeni supărat? Te rog să te duci să vorbești cu părinții ăstuia să…
-Să ce? Hai, fii serios, sunt copii, se joacă!
-Auzi, eu… eu… eu dau povestea cu nasul roșu al lui tanti Paula!
A urmat un moment de tăcere.
-Bine, o să vorbesc. Dacă atâta te duce mintea, numai nu fă vreo prostie!
După un timp, telefonul a vibrat din nou.
(mai mult…)

La început a fost doar un fâlfâit. Ca și cum un fluture bezmetic nu a observat că toată casa e cufundată în negrul nopții. Am deschis ochii. Foșnetul ca de mătase s-a apropiat mult. S-a oprit preț de o fracțiune de secundă în dreptul ușii dormitorului nostru. Mi s-a părut că o respirație – poate două – a înghețat, doar ca să se audă clar dacă eu și Silvana dormim. Am inspirat și expirat profund, ca un om care visează. Poate chiar visam, dar nu. Fâlfâitul s-a liniștit și a pornit din nou la drum.
Una dintre aripile fluturelui a spus:
-Șsssst!
Cealaltă:
-Șsssst!
M-am ridicat în capul oaselor. Lumina din bucătărie s-a aprins din două încercări, ca și cum ura de moarte trezirea în miez de noapte.
Am vrut să strig ”Cine-i acolo?”, dar m-am oprit la timp. Din ușa bucătăriei peste toată sufrageria se întindeau aripile fluturelui de noapte. Una se încheia cu o claie de păr creț, cealaltă cu un palmier de puf.
-Șsssst!
-Șsssst!
Un pahar de plastic – în care cred că era îndesată o soprană de coloratură, că prea cu suflet a strigat – s-a izbit de gresie. Am sărit din pat, mai mult ca să ajut biata femeie să iasă din pahar. Părea că geme când se rotea pe sub masă. Atunci am văzut cum fluturele își strânge aripile și dispare din lumină.
M-am dus și am ridicat paharul, am stins lumina, am pornit spre camera fetelor, m-am împiedicat de pisică și am strigat ”Treceți imediat în pat!” Nu s-a auzit ce-am spus, pentru că pisica înjura în pisiceasca ei și m-a acoperit, așa că am țipat din nou:
-Dacă vă mai prind umblând noaptea prin casă…
Am lăsat o pauză amenințătoare.
-Spun tuturor povestea cu nașul roșu al lui tanti Paula!
Din camera fetelor a răsunat un:
-Te iubim, tati, noapte bună!
M-au topit. M-am gândit că fluturii sunt atrași de lumina cuvintelor.
-Noapte bună, prințeselor! Nu mai ieșiți, da? Vă iubește tati.
M-am dus spre dormitor, am călcat din nou pe pisică. N-a apucat Mitzu să înjure din nou, că am pescuit-o în brațe și am dat să o liniștesc. M-a zgâriat.
Atunci mi-am dat seama că din tot acest film lipsea ceva, respirația Silvanei. Nu cea calmă, a somn, nu cea deranjată de zgomote. Am zis, în sinea mea, că nu e a bună să îți dispară nevasta în toiul nopții, dar m-am gândit să verific, totuși, așa cum un câștigător citește de două ori biletul la loterie, înainte să facă infarct.
Silvana mă aștepta în capul patului:
-N-ai să îndrăznești să spui povestea cu tanti Paula! Nu poți face asta!
Trezit de fluturi care vor noaptea apă, zgâriat și înjurat de pisică, apostrofat de nevastă, am mârâit:
-Testează-mă!
Va urma…PS Primul episod dramatic din Nasul roșu al lui tanti Paula îl găsiți AICI.

Sofia are niște răspunsuri pe care le-aș mânca în loc de desert la orice masă….

Întrerup câteva secunde povestea despre răspunsurile Sofiei pentru că Silvana, nevastă-mea, a văzut titlul și mi-a spus:

-Chiar vrei să scrii despre nasul lui tanti?

Nu răspund, îmi văd de treabă și aștern în continuare povestea.

Afacerea ”mama grozavă” Partea întâi

Acum câteva seri Sofia era în brațele maică-sii. Se alintau una pe cealaltă. Sofia îi spune:

-Ești cea mai grozavă mami din lume!

Silvana se răsfăța în cuvinte, ca-n mângâieri de briză.

Pauză

Asta atunci, acum e tot în spatele meu și, deși citește peste umărul meu ce scriu, nu mă lasă:

-Băi, tu chiar vrei să spui povestea asta?

Mă enervează când mă întrerupe, mai ales când scriu la Jurnal:

-Așa, acum scriu de seara cu mama grozavă, dar da, vreau să spun și chestia aia!

-Bine, dar e veche și sigur o vei umfla, cum faci cu toate.

-Uite, poți urmări peste umărul meu ce scriu!

-Ce importanță are ce scrii acum, tu nu te gândești câte discuții vor apărea. Nu, te rog nu scrie de tanti Paula!
(mai mult…)

Marți, am fost cu Alecsia la ora de Religie. Profesoara a invitat părinții copiilor de la Clasa 0 să asiste, dacă vor, la una dintre orele obișnuite. Eu am vrut să văd cum e, pentru că, mărturisesc, după ce am înscris-o pe Alecsia la curs, am rămas cu o îndoială dacă am făcut sau nu bine. Îndoiala s-a risipit. Am făcut bine.
Îndoiala a apărut după ce o doamnă mi-a povestit că o prietenă de-a ei are o prietenă care știe de o mamă care s-a trezit că aia mică a venit de la școală și a început să plângă că se duc toți în Iad dacă mai mănâncă fripturi în post. Sincer, nu văd mari diferențe între povestea asta și ”străbunica” ei, cea cu șoimul patriei care vine acasă, o găsește pe maică-sa vopsind ouă și îi spune: ”Aruncă-le, mamă, dracului, că ne dă afară pe toți de la partid! Sau măcar fă-le pe toate roșii!”
Înainte de a ajunge la clasă am văzut manualul după care Alecsia ia contact cu partea asta din spiritualitatea familiei ei, nu ne ascundem, dimpotrivă, suntem mândri de credința noastră. Nu am găsit lucruri de speriat. Or fi în alte programe, în alte manuale, fata mea a ”scăpat” de un atac violent la mintea ei prea plăpândă încă.
La oră mi-a plăcut. Vin Floriile și profesoara le-a explicat cum va fi ziua celor cu nume de flori. Au identificat floarea de lăcrămioară sau narcisa cu persoane cu același nume. Apoi au colorat florile.
Am plecat liniștit. Alecsia, însă, nu.
(mai mult…)

Îmi place mult una dintre aplicațiile de pe Facebook, Memories. Da, da, aia care te pune dimineața în fața vreunei prostii debitate pe site acum un an, doi, trei sau chiar patru ani.
În mod normal spui ”Ce e un an?” Dar când te uiți la frânturile a tot ce ți s-a părut important sau amuzant acum ceva timp, simți că un an e mult. Poate uiți forma în care un eveniment e anunțat celor din lista ta, dar când îl revezi îți amintești trăirile. Eu am mai observat ceva, felul în care ai anunțat ceva pe FB nu e aproape niciodată la fel cu cel în care lucrul respectiv ți-a rămas în minte.
Am pornit de la asta

Fiți atenți ce scriam: <>
O tâmpenie, probabil se uita la Scufița Roșie și i-am făcut o poză. Nimic, genul de nimic care ne umanizează sau care-i umanizează pe alții în ochi noștri.
Dar care nu lasă nimic în urmă. Dacă nu vedeam poza asta nu mai știam că… dați-mi voie să vă spun ce văd eu în poza asta. Ce am văzut atunci, ce mi-a rămas ascuns în suflet, cum a reușit o poză să scoată la lumină.
Scufița Roșie, povestea ei mi-a furat mintea copilului. Alecsia e undeva în pădurea bântuită de lup. Pentru mine nu contează ce e pe ecran, lupii pot hăpăi bunici mai rapid decât înghite un vegan o păpădie.
(mai mult…)

E adevărat că nu toți părinții de fete au norocul soacră-mii, dar speranța moare ultima. De obicei, coliva speranței părinților de fată se numește tortul miresei. Nu am ajuns acolo, nici măcar nu sunt pe aproape, doar acasă am una de 7 ani și una de 3. Dar asta nu înseamnă că nu reacționez deja la cuvinte oribile, ca ”nuntă”, ”iubit”, ”mireasă”.
Acum câteva zile, Alecsia și Sofia au pus mâna pe două bucăți uriașe de plastic de împachetat, știți care, din ăla cu bule care se sparg între degete. Au pocnit ele cât au pocnit și apoi le-au găsit altă întrebuințare. Alecsia s-a înfășurat cu a ei și a decretat:
-Sunt o prințesă!
Și s-a rotit de parcă plasticul era țesătură din lacrimi de îngeri. De fapt, chiar așa era. Plutea frumusețea în jurul ei.
Sofia s-a îmbrăcat și ea în pungă.

Îngerilor le-au secat lacrimile, țesătura ei era din parfumul florilor de cireș.
-Și tu ești prințesă?
S-a mai rotit o dată, admirându-și ”rochia”.
-Nu, tati, sunt mileasă!
Recunosc, nu pot întotdeauna să mă scufund cu totul în jocul lor. Uneori, temerile mele de om matur îmi țin capul deasupra apei.
-Cum mireasă?
(mai mult…)