Category Archives: Jurnal de tătic

”Vai, dragă, ai slăbit mult! Sper că nu ești bolnavă.”
”Extraordinar! Pantalonii ăștia sunt pe comandă? Îți vin prea bine.”
”Trebuie să le faci cântărețe. Cântă mult prea frumos.”
”Tati, ești cel mai grozav tati din lume!”
Toți trăim un etern 1 Aprilie. Fie din amabilitate, din ipocrizie sau din iubire.
-Tati, cum sunt gogocozonacii?

Ați mușcat vreodată dintr-un săpun care miroase a ulei prăjit?
Ochii ei și-au pierdut scânteia. Parcă doreau să spele cu lacrimi gândul că lui tati nu îi plac gogocozonacii.
-Tati, le-am făcut pentru tine!
(mai mult…)

Luni seara am mâncat gogoși. Nu plănuisem vreunul din noi chestia asta. Nu a vrut niciunul dintre noi să mănânce gogoși. Ba mai mult, nici nu ne-au plăcut. Totuși, mâncam și plângeam…
Nu le vânasem, ca să plângem ca-n poemul lui Nicolae Labiș. Deși în jurul nostru erau încă destule măruntaie de gogoși. Unele se uscau pe masă, altele pe margini de farfurii. Un gogoloi măricel stă pe podea și are pe burtă o tăietură de pare că râde la pisică. Ah, pisica Mitzu, neagră ca un tăciune, are și ea câteva fire de făină pe spate.
Am ajuns acasă într-o fugă, alarmat de vocea Silvanei, la telefon.
-Nu mai pot! Facem cozonaci…
Cum să faci cozonaci cu o lună înainte de Paște? Informația pe care nevastă-mea mi-a dat-o cu glas sfârșit m-a pus pe jar:
-Doamna, e din cauza doamnei. Acum închid, pa.
Un sfert de oră mai târziu, mâncam gogoși. Mâncam și plângeam.
Pe drum îmi făceam tot felul de gânduri. Vedeam cu ochii minții copilele arse de marginea tăvii, sufocate de cocă. În loc de asta, încă de la ușă am auzit râsete din casă.
-Tati, facem gogocozonaci!
-Ce-s ăia, Sof?
-Gogo din cozonaci!
(mai mult…)

A trecut ziua mea și mă văd obligat să fac niște precizări, clar necesare pentru unele persoane din preajma mea.

Am vrut să uit povestea asta. Am așezat peste ea alte și alte amintiri, dar, orice aș fi făcut, un colț din ea tot a rămas mereu pe afară. Acum câteva zile depănam cu niște prieteni povești despre copii și monstruoasa poveste a scos din nou capul. Cât ai zice ”pește”, m-a bântuit din nou, ca și cum se petrecuse ieri. E ziua când am înțeles că ochiul omului mare e pervertit, gata să vadă prostii în orice.
M-am hotărât să o scot din mine, să o arunc de pe sufletul meu, lăsând să vă bântuie pe voi, poate mă lasă pe mine, așa că iat-o:
A fost odată ca niciodată, pe vremea când plopul făcea mere, răchita micșunele și Sofia era mai mică de o șchioapă. Avea vreun an și jumătate. Învățase că, dacă freci cu partea care trebuie, o carioca de diverse lucruri lași urme colorate și frumoase. Acțiunea se chema ”denenat”. Răni adânci se căscau în pereți, zugrăveala arată ca încheietura mâinii unei femei cu dureroase neîmpliniri în amor. ”Denenele” erau niște dungi strâmbe sau ghemuri de culoare pe care le boteza savant ca ”floli”, ”tati”, ”olel”.
Anii n-au fost buni pentru pereții din casa noastră. Când a crescut Alecsia, măcar cât să înțeleagă că pictatul pe hârtie are avantajul că nu o mai auzi pe maică-ta urlând după fiecare desen, pereții nu au avut timp să răsufle că a ajuns Sofia la vârsta ”rupestră”.

Dar nu, nu despre desenele astea benigne vreau să vă vorbesc. Varul le șterge. Ci de unul mai aparte.
Într-o seară, în casa bunicilor, Sof era în dormitor. Era liniște. Cel mai prost semn, atunci când ești ”de gardă”. O aud strigând:
-Tati, am denenat! Hai să vezi!
-Adu tu desenul aici. Tati e obosit.
Cred că fetele vor spune cândva cu mâna pe inimă că serviciul lui tati era să fie obosit.
-Nu poate Sof să aducă denenul! Hai, tati, odată!
M-am ridicat și m-am dus. Era lângă perete și desenase o…
-Ce e asta?
Eram gâtuit. Sofia a simțit că e ceva în neregulă și a spus:
-Floale…
-Asta e floare?
Pe perete trona o… o… un castravete. Adică era ceva lunguieț, destul de lung, cu două bile sub el. Și dacă nu era castravete, nici dovlecel, atunci sigur era o…
Poate spuneți că sunt obsedat, că poți să-mi fluturi și un tramvai, dar hai să numărăm câți s-au uitat la ”denen” și au gândit ca mine.
Am luat buretele de la tabla de jucărie de la fereastră și am dat să șterg tărășenia. Sofia a strigat. Imediat a apărut Silvana. A văzut desenul și am știut, după figura ei, că deja eram doi care vedeam același lucru.
-Sofia, unde ai văzut tu așa ceva?
-În glădină!
Nevastă-mea s-a uitat la mine exact cum te uiți la unul care umblă-n fundul gol prin grădină. Atunci a apărut și soacră-mea:
-Cine a făcut porcăria asta?
Se uita la mine, ca și cum știa că e un singur om capabil să deseneze o… în dormitor!
(mai mult…)

Aveam pregătită pentru azi o poveste veselă din ”biografia” mea de tătic, dar sunt zile când nu poți zâmbi.
Asta e una dintre acele zile.
Motivul este, evident, crima de la Bruxelles. Chiar dacă mi-am propus ca amintirile din acest jurnal să fie vesele, să îmi amintesc peste ani cât de frumoasă e aventura de a crește un copil, unele nu-mi ies vesele.
Nici nu au cum, părintele – am mai spus-o și cu alte ocazii, Colectiv, e.coli – este dependent emoțional de realitatea de dincolo de camera copiilor.
Mintea noastră – dusă, imediat după ce devenim părinți, pe tărâmul ”drobului de sare” – vede primejdii chiar și unde nu sunt, ce să mai vorbim de locurile unde primejdia chiar există.
(mai mult…)

Am acasă ”Cumințenia Pământului” . Ba chiar două bucăți! Hei, nu săriți pe mine! Nu le dau nici cu un milion de euro, nici cu 11, nu le dau nici pe tot aurul din lume!
Când face o boacănă, Sofia se ghemuiește, își ascunde chipul, ca și cum rușinea îi îngreunează pleoapele și așteaptă să observe cineva stricăciunea făcută. În general dai peste o băltoacă de apă în mijlocul sufrageriei sau calci pe cioburile vazei unde tocmai ai fi vrut să așezi câteva lalele.

Face asta de când a învățat să meargă și, evident, să dărâme lucruri. Iar când dai de ea, ridică ochii și pare a spune: ”Ai văzut ce s-a întâmplat? Apa a curs pe covor. E o minune cum a sărit singură din cană!”
Când vezi ochișorii ăia te topești. Uiți orice supărare
-Ce zici – pare alteori să spună – de chestia asta? Vaza s-a aruncat de pe masă direct pe gresie! S-a mirat și Olel.
Bunicul a poreclit-o ”Cumințenia pământului”. O glumă inspirată de eterna poziție a nevinovăției. Erau în vogă, acum vreo doi ani, știrile cu statuia lui Brâncuși și prima încercare de răscumpărare, și așa i-a rămas numele. Poziția ei vinovată semăna cu statuia de la știri, poate l-a inspirat naivitatea de început de lume cu care încerca să dea vina pe basme, habar n-am cum s-a legat, dar a prins.
Azi ”cumințenia”, mâine iar ”cumințenia”, Alecsia a devenit geloasă.
(mai mult…)

Povestea care urmează este profund adevărată. Mai puțin gândurile mele, care, normal, sunt inventate, de la un capăt la altul. Personajele sunt Alecsia, Silvana și cu mine. După cum vedeți, lipsește Sofia, dar e pedepsită. A mințit-o pe Doamna!
Stăteam toți în sufragerie. Sofia, într-un colț, supărată, că a certat-o maică-sa. Silvana și Alecsia șușoteau, iar eu trăgeam cu urechea, prefăcându-mă absorbit de aventurile lui Sponge Bob.
-Vreau altă mamă!

Uneori, Alecsia gândește ca un tată, deși are numai 7 ani. ”Gata, prințesă, începe tata să caute!”
-Și ce mamă vrei în locul meu?
Silvana părea deranjată de idee.
-Uite, vreau ca ( a dat un nume de mamă cunoscută prin oraș) să fie mămica mea!
Hopa! Nu-s de acord, Alecsia dragă! Hai să ne mai gândim, mai căutăm, ne uităm la poze. Dacă tot e noua mamă a fiică-mii, trebuie să am și eu un cuvânt de spus, măcar pe unele aspecte.
(mai mult…)

-Tati, am văzut hipopolamul!
Au fost la circ, acum câteva zile. Hipopotamul și elefantul le-au răpit sufletul.

Mă uitam la pozele de acolo și mie îmi rupeau sufletul. Dar ochii de copil filtrează altfel decât noi durerea.
-Și ce făcea, Sofia, ”hipopolamul”? Dansa?
-Nuuuu.
A râs și ochii ei spuneau ”cum să danseze, măi tată?”
-Cânta?
Nici nu mi-a mai răspuns.
-Hai, Sof, nu mă mai fierbe!! Spune, ce făcea, fugărea elefantul?
-Tatiiii. Hipopolamul mergea.
-Era vesel?
-Da!
Cum să fie vesel? Închis în țarc, băgat în arenă printr-o strungă de fier. Vorbele astea mi le-am înghițit, cum să-i stric vraja?
Fetelor le place la circ. Când eram de vârsta lor și mie îmi plăcea. Îi adoram pe clovnii Bimbirică și Siminică, zburătorii mă fascinau, dar țin minte că-mi plăceau și dresurile de animale. Mintea mea de copil nu asocia pocnetul biciului cu durerea animalului. Nu înțelegeam cât a suferit un cal ca să se învârtă pe marginea arenei.
Mă gândesc – poate ajutat și de privirile strălucitoare ale fetelor – că-mi plăceau costumele, fireturile și paietele de pe animale, mârâitul neputincios al leului când vedea cangea și biciul dresorului.
Mai târziu am ajuns să urăsc circul de animale, menajeriile, grădinile zoologice, vânătoarea.
(mai mult…)

Știu că noi, românii, suntem ași în două domenii: sfaturile și temerile. Unde ne adunăm mai mult de doi, sigur e unul care spune că e îngrijorat de o chestie și altul care-i explică doct ce are de făcut.
Stau trei la masă și unul spune: ”E epidemie de gripă”. Imediat, altul se apleacă peste cana lui de cafea, se uită-n ochii primului și spune: ”Ia portocală cu ghimbir!”
N-ar fi asta o problemă, că doar ăsta e scopul cafelei băute-n grup, să vorbești și să nu asculți. Problema e că unii iau în serios sfaturile de la cafenea. Sau pe cele primite pe banca de lângă locul de joacă.
-Le dați lapte?
Până să răspund la întrebarea doamnei de lângă mine trebuie să vă mărturisesc și vouă ceva:

-Da, le place.
-De la supermarket sau de la…
Aici trebuia să pun punct. Să îmi dau seama că mă aflu pe marginea prăpastiei pe fundul căreia este stânca dură a sfaturilor. Nu m-a interesat, zâmbind amabil am pășit:
-Eh, doamnă, luăm și noi așa, la inspirație!
S-a întors spre mine și m-a fixat cu privirea ca și cum m-a surprins taman când le injectam fetelor cocaină.
-Păi nu vedeți ce se întâmplă? Mă așteptam ca dumneavoastră să știți că nu e bine să…
Ce spui ca să te lase-n pace? Dacă nu m-a dus mintea ca la întrebarea cu laptele să spun ”Ia uite, un elefant roz trece-n zbor!” măcar acum să găsesc formula ideală care să mă extragă din calea șuvoiului de povețe ce stă să vină.
Nu, nu le dau de la supermarket. Și imediat vii cu argumente: ăștia bagă în el numai chimicale, au substanțe care dau dependență, bei lapte îți cresc țâțele, ți se micșorează țâțele (aici te uiți și tu la interlocutoare și dai vina pe lapte)… Iau de la sibieni, doamnă, ce, dacii beau lapte pasteurizat? Cât mai putem să-i ferim de intoxicarea programatică?
Dar dacă e din tabăra adversă?
(mai mult…)

Asta e magnolia Sofiei. Așa arăta astă toamnă, când am lăsat-o în curtea bunicilor. O să revin la ele, floare și copil, dar mai întâi vreau să vă dau o veste.
Soacră-mea nu a primit cadou de 8 Martie! Eh, cum sună? Nu l-a primit pentru că a plecat de acasă tocmai de Ziua Mamei. Ne-am trezit că în ajun ne-au spus: ”Noi plecăm să vedem pomii înfloriți!”
L-a luat pe socru-meu și duși au fost! Nu s-au oprit până-n Bucovina. Unde plouă.
Dar nici asta nu voiam să vă spun.
Cum au ajuns ne-au sunat:
-A înmugurit!
O să revin la asta, pentru că e important. Important e și ce cadou a pierdut pentru că a umblat după cai înverziți pe copaci. Taman pe 7 martie, Nicu Alifantis și-a lansat un album cu 15 cântece de iubire. Nicu e personaj la noi în casă, așa că am fost acolo și am deschis discul ce mi-a revenit și l-am rugat să scrie o dedicație. Cui?
Soacrei, evident! Dar acum mă mai gândesc dacă i-l dau, dacă nu a fost aici…
Hai să vă spun de album. E făcut din mai toate săgețile lui Cupidon pe care le-a încasat grecul într-o viață de om. Și dacă le asculți vezi că a ajuns o perină pentru ace și tot ar mai fi loc să încaseze vreo două-trei. Se cheamă ”Madam Mon Amour”, dar cred că știați că Nicu discriminează profund bărbații!
A scos și o carte, de fapt nu e o carte, e o culegere a postărilor lui pe Facebook, adunate într-o FaceCarte. Dar nici despre asta nu vreau să vă spun acum, deși eu și ”Jurnalul de tătic” avem pagina noastră acolo. Unde rămăsesem? Aha!
Când am auzit mesajul venit taman din patria huțulilor, am lăsat telefonul și i-am spus Sofiei:
-Magnolia ta a înmugurit!
A făcut ochii mari, s-au luminat ca două chihlimbare în soare și i-a spus măgărușului Olel:
-A muginit!
Informația a murit în plușul lui Olel, pentru că nu l-am auzit să o spună mai departe. Dar el e mai secretos.
(mai mult…)